Avem o frontieră lungă cu Ucraina, dar aceasta pare să despartă mai mult decât să deschidă punți de comunicare. Știm foarte puțin unii despre ceilalți, ceea ce ne face vulnerabili și suspicioși. Preluând majoritatea informațiilor din surse fie bine plătite, fie, dimpotrivă, ignorante, ne hrănim din stereotipuri, propagandă și troll-media, stând spate în spate și permițând terților să joace pe tabla noastră de șah – cum ar spune Zbigniew Brzezinski. Metaforic sau nu, șahul nu este un sport atât de popular în România încât să determine un mod de gândire cel puțin competitiv în spațiul geopolitic în care suntem așezați!
Dezvoltată în jurul unor așezări ale negustorilor scandinavi sosiți la Marea Neagră în secolul X, Ucraina de astăzi este încă în căutarea propriei identități, după ce a fost ocupată și re-definită de nenumărate ori. Dar de aici până la declararea țării drept un stat artificial – așa cum vedem în propaganda ultimilor ani – este cale… de o mie de ani. Teritoriul fertil și ieșirea la „mările calde” au atras, pe rând, vikingi și mongoli, goți, ostrogoți și pecenegi, cu mult înaintea consemnării oricărui stat rus. Tradițiile de luptă, coexistența culturală, lingvistică, religioasă au dat naștere unei simbioze greu de acceptat pentru orice lider autoritar, tocmai pentru că e greu de cuantificat și anticipat în reacțiile pe termen mediu și lung. De aceea, ocupanții care s-au perindat au făcut tot posibilul spre a limita această diversitate și a o translata în identitatea de care, strategic, aveau nevoie. Mongoli, otomani, ruși, polonezi, austrieci sau sovietici, cu toții au tratat acest spațiu în mod instrumental, drept o frontieră menită să-i protejeze, nicidecum ca o sursă e bogăție spirituală sau, măcar, ca o societate îndreptățită să locuiască la ea acasă. Potrivit unui studiu publicat de euromaidanpress.com, numai în intervalul secolelor XVII – XX au fost date peste 60 de legi care interziceau folosirea limbii ucrainiene în școli, în publicații și în biserică. Cu teritoriul împărțit între Rusia, Polonia, Austria sau, mai târziu, Germania nazistă, Ucraina a reușit să păstreze insule de identitate cărora astăzi încearcă să le ofere vizibilitatea necesară și puterea de a revigora întreaga națiune. Cu cât s-a forțat mai mult impunerea culturii ocupanților, cu atât a fost mai natural efortul de păstrare și transmitere a tradiției locale. Holodomorul (înfometarea forțată din timpul lui Stalin) anilor 1920-1930, antisemitismul, deportarea în Siberia sau în Estul îndepărtat au constituit tot atâtea motive de a stărui în salvarea vocii proprii ca unică ancoră în viața dinaintea Răului. Nu întâmplător, Ucraina a avut poziția cea mai fermă în disoluția URSS, începând cu Acordurile de la Belavezha, din decembrie 1991 și continuând cu reticența de a adera la noile structuri cerute sau impuse de Moscova în tendința de a reface fosta sferă de influență.
Tocmai aceste lucruri nu sunt înțelese în lumea occidentală, prea superficială în a „prelua cognitiv” acest spațiu și a-i accepta discursul post-colonial. Dacă „al treilea val al democratizării” (S. Huntington) a inclus Europa Centrală cu reticențele vestului, extinderea lui sau continuarea printr-un „al patrulea val” spre țările Parteneriatului Estic pare deja prea mult pentru cei obișnuiți să împartă harta în vest și est. „Disonanța cognitivă” cum o cataloghează Mikola Riabchuk, reputat istoric de la Kiev, împreună cu „identitățile fluide și multiplele diviziuni interne” inhibă cercetătorii europeni de la o percepție cât de cât apropiată de realitate, hrănind programele politicienilor cu soluții facile pentru ei, contraproductive pentru națiunea ucrainiană în curs de consolidare.
Aproape totul pare să lucreze împotriva acceptării Ucrainei ca țară europeană situată în afara influenței de la Moscova! Limba pe care mulți ucrainieni o învață abia acum, după Maidan-ul din 2014, alfabetul chirilic, amalgamul religios, starea de război, nivelul ridicat al corupției dar mai ales rănile deschise, istoria în proces greoi de limpezire și chiar dimensiunile mari ale teritoriului. Și totuși…
Numit consilier al președintelui Petro Poroschenko, fostul artizan al terapiei de șoc din Polonia anilor 1990, Leszek Balcerowicz atrage din nou atenția deopotrivă admiratorilor și cohortei de defăimători. A fost denumit armă mult mai pericoloasă decât artileria rusă, cu toate că nu toată lumea împărtășește concepția sa despre salvarea economică a unei țări. Respectat și hulit în Polonia, fostul guvernator al Băncii Centrale de la Varșovia are puteri considerabile acum la Kiev și, treptat, promite o însănătoșire a Ucrainei. Conform propriilor explicații date în toate interviurile și conferințele ultimilor ani, mecanismele economice trebuie ajutate să pornească prin privatizare și diseminare a regulilor pieții, chiar înainte ca aceasta să fie pregătită să le producă singură. În țările fostului lagăr socialist, cu precădere în partea sovietică, această geneză este mult întîrziată de jocul de supraviețuire al oligarhilor, de rețeaua lor de interese, de rutină și neîncredere. Prin urmare, o asemenea societate trebuie plasată pe traiectoria reformei prin politici economice sănătoase, menite să atragă după ele ajustarea culturii financiar-fiscale precum și a comportamentului actorilor sociali. „Nu poți abandona socialismul cu pași mărunți” – spunea Balcerowicz. Într-un interviu dat în urmă cu câțiva ani, deja atrăgea atenția că Ucraina este mult mai importantă pentru Europa decît Grecia, tocmai prin dimensiuni – deci impactul economic și social posibil – dar și prin poziția și relația cu Rusia.
Nu a fost ascultat, dar azi, când Barometrul Carnegie Endowment subliniază reformele produse în țara vecină, chiar dacă mai lent decât ar fi fost de așteptat, deopotrivă Moscova și presa germană atrag atenția asupra posibilității consolidării Ucrainei în ciuda situației de război, ceea ce depășește cu mult predicțiile subiectiviste. Stabilitatea economică, un ritm de creștere pozitivă (2.2% anul acesta), începutul descentralizării țării, reforma sistemului de sănătate dar și primii pași semnificativi în lupta anti-corupție devin semnale de alarmă, anunțând Europa că Ucraina este pe hartă și va continua să-și întărească independența.
Războiul din est, în loc să slăbească țara și să o transforme în victimă sigură, a atras suportul militar, reforme în armată și o mai mare alocare de fonduri pentru apărare. Înlocuirea ofițerilor ruși din conducere cu militari ucrainieni, îmbunătățirea sensibilă a pregătirii militare dar și renașterea sentimentului național au transformat frontiera spațiului rus într-un stat determinat să-și protejeze abia recent marcatele granițe. Și dacă Rusia se pregătește să recunoască Republicile Donetsk și Luhansk, dacă a trimis deja al 62-lea convoi pretins umanitar (27 aprilie, cf. OSCE) și controlează atât logistic cât și lingvistic estul Ucrainei, Kiev-ul a învățat să replice soft, dar eficient. În primul rând, a întrerupt căile de transport si comunicații cu regiunile separatiste, automat finanțarea acestora, urmând a continua reforma descentralizării țării făcând distincție între teritoriul național propriu-zis și „zonele speciale” prevăzute prin Acordurile de la Minsk. Este foarte interesant de subliniat că documentele Acordului Cadru Trilateral nu sunt accesibile decât în limba rusă – cf. OSCE – deși ar presupune cel puțin cele trei limbi ale părților semnatare!
În al doilea rând, acest conflict prelungit a readus în agendă o propunere veche de aproape un secol privitoare la înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. Proiectul a reintrat în discuție după ce țări considerate mai conservatoare precum Kyrgyyzstan-ul sau, mai ales, Kazakhstan-ul au început demersuri în același sens. Argumente precum accesul la informație, tehnologie și interconectivitate cu lumea din afara spațiului ex-sovietic au fost percepute la Moscova drept provocări și au determinat reacții nu tocmai diplomatice. Dar pragmatismul relațiilor internaționale, dublat de nevoia de consolidare/ afirmare mai pregnantă a independenței, pot conduce la această reformă istorică.
Sigur că opozanți sunt și se vor mai ivi peste tot. Grupuri naționaliste, mai nostalgice sau mai extremiste vor bloca democratizarea și este, până la urmă, rolul lor în istorie acela de a întări sau submina evoluția unei țări. Deocamdată însă, realitatea conflictului armat, cu sutele de focuri înregistrate zilnic de către observatorii internaționali și cu victimele umane, ecologice, economice pare a constitui un bun prilej pentru întărirea unei societăți, a instituțiilor unui stat și a convingerii că libertatea poate fi o realitate chiar pentru o țară de frontieră. Poate fi frontiera între două lumi.