Traseiștii

6680

Stau în locuri bine știute, cu portierele mașinilor de obicei deschise. De la trei în sus, devin neliniștiți, gălăgioși, violenți în glumă: copii mari plecați de acasă și ajunși din fericire într-un studio de televiziune. Se bat pe spate, se-njură, își strigă poreclele cu poftă, dar, mai ales, vorbesc la telefon. Tare și mult. Și fac audiență. Total indiscreți până mai ieri, în locuri pline cu oameni, în stații de autobuz, ceva mai puțin vizibili de la o vreme, în parcările din apropierea vadurilor, te agață de cum apari prin preajmă. Te conduc la mașină și te invită să aștepți până se umple. Cedează, dar cu mândrie, ca niște profesioniști, când le „cumperi” locurile goale. Dacă, într-adevăr, te grăbești. (Trebuie să ai un motiv întemeiat pentru asta și să-l afirmi de la început!) Atunci, te duc chiar până la adresă. Când nu pot, îți găsesc un coleg. Pe cel mai bun.

Destinația și tariful sunt subînțelese. La fel, ce e în plus: inclusiv clientului i se cere un anumit nivel de pregătire în domeniu, fiindcă standardul e fixat de mult, iar cei care nu-l respectă sunt priviți cu milă și li se face, în cel mai bun caz, un instructaj pe loc.

Sunt acrobați ai ipocriziei: au trecut prin multe, s-au bucurat de succes în profesiile lor, în țară și străinătate, au cam tot ce le trebuie („nu trăiesc din asta!”), dar nu pot sta cu mâinile încrucișate. Și au ales să le pună pe volan — nici aici, încrucișate, cum nu uită să sublinieze cei de modă veche, de pe vremea când se făcea școală, nu ca acum. Au ales drumul. Nu libertatea: drumul fără întoarcere, drumul-destin, ci drumul rutinei, dus-întors, cel care nu duce nicăieri, dar pe care cineva trebuie să-l facă.

Și-l fac ei, traseiștii, transportatorii cei mai populari dintre toți, călăuzele circulare ale navetiștilor, ai celor 30-60 de kilometri dus și tot atâția întors. Pe care-i parcurg de mai multe ori pe zi: „îi știu cu ochii închiși!”, după cum le place să-și definească probitatea profesională. Care merge, desigur, mână-n mână cu cea morală: „nu dau în cap nimănui!” e sloganul lor preferat. Mai cu seamă când trec prin dreptul fetelor de pe marginea șoselei. Pe care le salută cu un claxon întotdeauna tandru și inventiv, ca un amant perfect, nedispus, tocmai din cauza asta, să plătească. Se simt solidari cu și vinovați față de ele. Și își fac datoria: merg mai departe.

Pe lângă cei pe care trebuie să-i știe — polițiști, mecanici, instalatori GPL —, traseiștii cunosc multă lume — profesori, medici, funcționari. Pe cei mai ieftini și buni. Și nu ezită să-ți facă legătura cu ei la nevoie. Să-și demonstreze relațiile. Lideri incontestabili ai conversației, în mașinile lor ești prizonier până la anularea dicției proprii — trimis pe treapta cea mai de jos a surdinei și ridicat numai la nevoie: ca să confirmi. Iar și iar. Iar tu trebuie să fii pregătit. Altfel, îi dezamăgești pe stăpânii monologului, arunci la groapa tăcerii statul de taină, riscând o pedeapsă cu executare de 10-15 minute: un nou client în „celulă”, cules în ultima parte a cursei, de amorul vorbei, nu pentru leul de la capăt. Oricum, banii nu mai contează de la un punct încolo al dezbaterii. Injecția cu obediență e totul: nu e bine s-adormi la volan!

Ca în orice breaslă, și în cea a traseiștilor sunt maeștri și ucenici. „Mitropoliții”, cei care au prins cu adevărat vârsta de aur a meseriei, s-au rărit, dacă n-or fi dispărut de-a binele și câțiva impostori le joacă încă rolul cu destulă convingere. Iar cum nostalgia s-a născut parcă de când lumea și pământul de-a lungul asfaltului, nu o dată ești obligat să asculți legendele din linia continuă. Cele ce nu pot fi depășite fără amendă de către prozele scurte ale prezentului: povestiri din linia-ntreruptă, biete kitsch-uri expuse pe bordul mașinilor de tinerii din ziua de azi. Urmași nedemni ai celor care-au fost. Chiar dacă moștenitori din tată-n fiu ai curselor „la negru”. Dar nostalgia rămâne: și-n legende, și-n povestiri. Și nu de puține ori, un tânăr înțelept de 30 de ani îți povestește, accelerând, despre șansa de-fi trăit în România de dinainte de ’89. Când „primeai serviciu, casă și masă”. Când „nu aveai grija zilei de mâine”. Iar când încheie prin a-ți spune că „nu toți suntem la fel”, cobori și te bucuri că ai scăpat, că de-acum vei prinde „sănătos și vesel”, vorba lui Caragiale, reformarea clasei politice. Că mai ai o șansă. Ultima (?!) Până la „ocazia” următoare…

LĂSAȚI UN MESAJ