Timișoara ieri și azi. Palatul cu 365 de ferestre are de fapt peste 400

1337

Jocul de-a turistul prin propriul oraș, pe care l-am propus cu ceva timp în urmă, continuă acum, cu mai mici sau mai mari poticneli, dar… continuă. Merge și el ca un turist puțin obosit, însetat, dar totuși perseverent. În „munca” lui de a aduna cât mai multe imagini pe pelicula devenită deja electronică sau în memoria sa, mai volatilă, ce-i drept, el vede multe — pe unele lucruri le înțelege, pe altele doar le stochează într-un colț al amintirilor și, cine știe când?, le scoate de-acolo sub forma unui flashback involuntar.

În periplul său fără vreun plan stabilit dinainte, turistul nu poate ocoli… „Tribunalul”. Așa se numește, în termeni simpliști, Palatul Dicasterial sau Palatul Justiției din Timișora.

Prima impresie care ne încearcă în fața imobilului este de grandios, elegant. Nici vorbă, însă, de apăsător sau opresiv. Mai cu seamă acum, de când toată zona a fost reînnoită, iar clădirea înveșmântată în tonuri pastelate. Foarte mulți ani, în perioada socialistă, griul murdar atotprezent îi dădea Tribunalului un aer apăsător. Oricine auzea de „Tribunal” sau îl vedea era convins că ceva tot trebuie să pățești dacă intri acolo. Apăsarea nu mai este azi atât de evidentă, dar a rămas grandoarea. Impresia de ceva unic este dată, în afara mărimii, de simplitatea fațadelor aranjate în registre orizontale. Acestea au un ritm egal, dat de înșiruirea ferestrelor. Ornamentele de la ferestre se reduc la mici coloane care le flanchează pe cele de la primul etaj.

Pe timpuri nimeni nu prea avea curiozitatea de a asemui clădirea cu ceva cunoscut. Acum, de când a mai ieșit românul din țară, chiar și pentru câteva zile, prin Europa, prin Occident, parcă, parcă a mai văzut așa ceva prin orașele din nordul Italiei. Asemuirea este cât se poate de evidentă.

Modelul de inspirație este stilul neorenașterii toscane. Cele mai multe elemente duc cu gândul la palatele Medici, Riccardi, Pitti sau la Palazzo Strozzi din Florența.

Dar nu a fost așa la începuturile perioadei habsburgice. În 1727, pe acest pătrat se afla o cazarmă, denumită ulterior Casa Administraţiei Camerale (Veche). În  anul 1752, aici locuia episcopul catolic. Tot aici a fost consemnată și locuinţa consilierului administrativ Rebentisch. Mai târziu, utilitatea clădirii s-a schimbat. A fost, pe rând, reşedinţă episcopală și depozitul de făină al cetăţii. Încă nu era trasat eșichierul de străzi paralele de azi, iar vechea clădire avea o orientare nord-sud, spre deosebire de aspectul său de acum.

Construcția palatului, de o masivă monumentalitate, a fost realizată pe o arie foarte mare pentru acele timpuri. Imobilul ocupă un întreg cvartal, mărginit de patru străzi, și are o formă aproape dreptunghiulară, cu trei unghiuri drepte și o latură frântă, după desenul străzii de atunci. Edificiul însumează 23.500 de metri pătrați. Cu această mărime, se spune că ar fi fost, mult timp, cel mai mare edificiu din Cetate. Adevărat ori nu, imobilul rivaliza ca suprafață și număr de încăperi cu clădirea Cazărmii Ofițerilor de Stat Major și cu Cazarma Ardeleană, de care am mai vorbit în aceste pagini.

Denumirea palatului, Dicasterial, poate că sună puțin ciudat. Dar misterul se destramă repede dacă mergem la etimologia numelui, fiindcă grecescul dikasterion însemnă tocmai Curte cu Jurați — misiunea de azi a clădirii, cea de-a împărți dreptatea, de a face justiție. Acum, în palat, se află Judecătoria Timișoara, Tribunalul Timiș și Curtea de Apel Timișoara, respectiv toate parchetele de pe lângă aceste instanțe de judecată.

Palatul, construit pe trei etaje, avea trei curți interioare, vizibile și în prezent. Pe fiecare latură a sa erau porți masive de intrare în aceste curți. Existau, de asemenea, șase porți pentru pedeștri. Și acestea s-au păstrat, dar redesenate pentru a servi nevoilor de azi.

Edificiul avea, la începuturile sale, 273 de birouri destinate funcționarilor. Și fiindcă pentru servicii de întreținere era nevoie de oameni simpli, se mai aflau, în planul inițial, 34 de camere pentru servitori, 34 de bucătării, 65 de încăperi la subsol pentru diverse funcțiuni de depozitare și 27 de magazii.

De ce a fost nevoie de un astfel de palat poate răspunde doar cancelaria imperială de la Viena. Ulterior mișcării revoluționarr din anii 1848–49, s-a voit o altfel de organizare teritorială a întregii zone.

După înfrângerea revoluției de către coaliția ruso-austriacă, Ungaria a fost divizată în cinci „ţări de coroană” (Kronländer), o formă fără fond. Până atunci, erau doar „ţări ereditare” (Erbländer): „Ţara de coroană” Banatul Timişian şi Voivodina Sârbească.

Banatul, ca entitate de sine stătătoare, a fost comasat cu părți din Voivodina pentru a se facilita controlul asupra întregii zone nord-dunărene. Astfel a rezultat un hibrid numit Voivodina sârbească și Banatul timișan (Woiwodschaft Serbien und Temescher Banat, Szerb Vajdaság és Temesi Bánság). Noua provincie a luat ființă prin hotărârea împăratului din 18 noiembrie 1849, dar a rezistat doar până în anul 1860, fiind, evident, ceva contra logicii administrative. Aici erau înglobate teritorii din Banat, Bacika și Syrmia. Reședința guvernatorului care conducea în numele marelui voievod, împăratul, era la Timișoara. Noua provincie nu avea un sediu pentru parlament şi nici pentru guvernator.

Aparatul funcționăresc al acestă regiuni era împrăștiat în tot orașul, în diverse clădiri ale armatei. Era, prin urmare, nevoie de un sediu unitar și încăpător pentru această administație. Clădirea a fost construită inițial ca sediu administrativ al guvernării voievodatului.

Ridicarea ei s-a făcut între anii 1855 și 1860. Au fost cinci ani de muncă grea, în care materialele de construcţie de calitate erau aduse pe Bega cu șlepurile. Prea mult însă nu a apucat să guverneze de aici conducătorul regiunii, deoarece, în 1860, aceasta a fost desființată revenindu-se la împărțeala de dinainte de revoluție, cu Banatul desprins de provinciile de dincolo de Tisa. În urma acestei noi măsuri, teritoriul a fost partajat între Ungaria (Banatul și Bacika) și Slavonia (Syrmia). Deci nu mai exista nici guvern. Așa a decăzut Timişoara, din statutul de capitală de „Land”, la cel de  capitală de judeţ.

Dacă nu mai exista un guvernator care să folosească clădirea, a trebuit găsită o altă destinație pentru impunătorul imobil. Un număr mare  de instituţii de stat au primit cancelarii aici. Cele mai importante au fost, de-a lungul timpului, Tribunalul Regal, Procuratura Visteriei, Serviciul de Impozite, Sediul Poştei şi al Telegrafului ș.a.m.d.

Ani de-a rândul a funcționat aici manufactura de țigări de foi a orașului. Din mâinile celor ce răsuceau foile de tabac ieșeau havanele bănățene. Fabrica de tutun se afla în cartierul Iosefin, chiar pe malul canalului Bega, din motive de facilitare a transportului. Havanele erau considerate un produs de lux ce merita a fi tolerat în interiorul Cetății. Multe din aceste produse mergeau la export, în marile piețe de desfacere ale Europei. Abia după extinderea fabricii, la începutul secolului XX, au ajuns acolo și atelierele de havane.

O legendă vehiculată printre timișoreni spunea că Palatul Dicasterial are un număr de ferestre egal cu numărul zilelor anului. Sună romantic, nu-i așa? O coincidență? Numerologie? Dar nu. Lucrurile nu stau chiar așa. Cu riscul de a zdruncina povestea, frumoasă, dar neadevărată, cei care au numărat ferestrele spun că de fapt realitatea bate mitul: sunt peste 400.

După anul 1919, autoritățile române au continuat să folosească clădirea pentru judecători și procurori. Instanțele au continuat să împartă dreptatea aici.

Mult mai încâlcită este istoria edificiului după cel de-al Doilea Război Mondial. Purtătorii de robă au fost înghesuiți în mai puține săli. Multe din fostele birouri au fost ocupate de diverse întreprinderi de stat. Într-o vreme, chiar Întreprinderea de Confecții Bega avea aici birouri și ateliere.

Baroul avocaților timișeni a fost încartiruit tot în clădirea ce părea că le poate cuprinde pe toate. Serviciul de Carte Funciară avea onoarea de a avea o intrare separată, la care era, veșnic, o coadă remarcabilă, ce nu se întrerupea decât în zilele de duminică.

După Revoluție, moment care a schimbat soarta clădirii, adică după 1990, au fost scoase din ea toate firmele și instuțiile ce nu aveau de-a face cu justiția.

Astăzi clădirea are peste 300 încăperi. Holul larg de la parter are o eleganță sobră și nu pare deloc a fi o „sală a pașilor pierduți”. Totul este îmbrăcat somptuos, în marmură roză și albă. Legătura cu etajul se face prin scări curbate. Este o îmbinare de arhitectură veche și modernism bine temperat. Reabilitarea a durat cu trei ani mai mult decât edificare clădirii. Impresia generală este bună, de spațiu aerisit, foarte luminos.

Astfel, palatul cu ferestrele în număr egal cu zilele anului (de fapt, 400) continuă să domine împrejurimile prin funcția sa, dar și prin impresia pe care o lasă privitorului: de masivitate echilibrată.

LĂSAȚI UN MESAJ