Sunt frustrat, dar mă tratez. Cu glorie!

425

Mi-s dragi scriitorii, dar mă scot din sărite frustrările lor. Iar când le citesc exhibate prin paginile revistelor literare, pe site-uri, pe facebook ori în cărțile pe care le publică, îmi vine să mușc din… hârtie! Exagerez: îmi vine doar s-o ronțăi.

Maxima frustrare a scriitorului, pe care o disimulează, deseori, cu artă, în fel de fel de… necazuri și ghinioane, este că n-are gloria pe care știe/simte el că o merită. N-are, adică, nominalizări la premii, premii, premiile, recenzii, cronici, studii, monografii – despre cărțile sale și despre sine (ca entitate auctorială), burse (în străinătate, în țară, oriunde), traduceri, texte în antologii, medalii, titluri, prezențe pe listele cu marii, genialii și de neocolit autori români (ai generației sale, de după Revoluție, de după Al doilea Război, de după primul, de după Revoluția de la 1848). Nu dă destule interviuri și nu e întrebat despre tot ce mișcă-n țara asta, când el chiar se pricepe, nu ca alții. Nu e în toate dicționarele literare, în toate istoriile critice ori dulci ale literaturii naționale, nu e în manualele oficiale ori măcar în cele alternative, nu e salutat pe stradă de pietoni, nici claxonat cu respect de șoferi, nu e solicitat la emisiuni de radio și televiziune, nu e chemat în grădinițe și licee, nu e invitat personal la evenimentele culturale din urbea pe care-o sfințește cu umanitatea sa (și, din cauza asta, nici nu participă la ele!).

Când constată că lumea (mai ales cea literară, dar și cea formată din muritorii de rând) a uitat să graviteze în jurul axului propriei sale existențe, care – ce coincidență! – este chiar scrisul său, pe domnul scriitor îl apucă pur și simplu pandaliile. Cu pieptul bombat de uraganul interior, cu spatele sprijinit pe puternica și nemuritoarea sa operă, își încarcă devastatoarea armă (care va lucra de una singură – secole, milenii, ba chiar eternități – și după ce el nu va mai fi la trăgaci): cuvântul.

Și, iată, începe să țintească! Întâi amintește ce nume sonore ale culturii române (și mondiale, de ce nu?) l-au veșnicit în textele lor, în gândurile lor rostite sau nu. Apoi, ce borne ale literaturii acestei nații îi sunt cărțile și ce autostradă culturală se naște din momentul debutului său și până astăzi, când aceste „borne” sunt unite una de alta. Urmează câteva rafalele: niciodată nu l-au interesat onorurile, premiile și alte prostioare pământești. Literatura este viața lui, și viceversa, iar lucrurile acestea sunt sfinte, nu-ncape loc de mărunțiș. Mărunțișul e pentru cei mărunți! El este om dintr-o bucată, departe de grupuri, găști, generații, editori, librari (care complotează programatic, pe rând ori deodată, împotriva lui), dar nedezlipit de singurul lucru care contează dpdv literar: valoarea. Dar în această lume mizeră, prăbușită, în disoluție, valoarea n-are… preț. Dacă ar avea, atunci el și opera-i n-ar fi ocolite nici de critici, nici de premii, nici de cititori, nici de glorie. Nu că i-ar păsa – a zis-o răspicat că nu-l interesează nimicurile –, dar ar fi semnul de normalitate al societății (al celei literare, inclusiv), ar fi câștigul ei enorm. Dar asta e: bafta de a se înfrupta din hrana spirituală ce dospește între copertele cărților sale o va avea viitorimea.

Fie că are o vârstă venerabilă și zeci de op-uri ce-i poartă semnătura, fie că alternează postatul de poezele pe site-uri cu studiul atent al creșterii și îndesirii mustății în oglinda de la baie, scriitorul român are o vanitate permanent erectă. Dacă și-ar ține-o doar între pereții casei și i-ar mai da, din când în când, una în cap, s-o mai liniștească, ar fi grozav. Dar nu și-o poate ține deloc în frâu, și ea, țuști!, îl umple de ridicol. Care, uneori, pe aici, pe la noi, este echivalent cu gloria.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ