Satul olimpic, din stambă în sambă

208

Se pare c-a venit vremea să regretăm „amatorismul” lui Pierre de Coubertine, părintele olimpiadelor moderne. Fiindcă absența sportivilor cu o meserie de bază se resimte tot mai dramatic la Jocurile Olimpice. Fie ele de iarnă sau de vară. Fie în patria lui Putin (și-atât), de la Soci, fie în țara urmașei lui Lula (muncitorul dedat la Muncile lui Hercule în variantă braziliană), de la Rio.

Și unde se vede mai bine calificarea într-o profesie, oricare ar fi ea, dacă nu la sat ? În Satul Olimpic, nu departe, înțeleg, de cel românesc de ieri, de azi, de mâine. Adică, fără canalizare și apă curentă. Ba chiar fără curent electric. Și cum să nu regreți, în 2016, absența de la JO a unui Spyros Louis, de pildă, primul campion olimpic din epoca modernă la maraton. De meserie… cărăuș de apă. De apă rece, ca orice sacagiu, fie el și grec, la 1896.

Cât timp de apa caldă se ocupă scrimerele Ana-Maria Popescu și Simona Gherman, neautorizate, desigur, ISCIR (Inspecția de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune și Instalațiilor de Ridicat), dar care, totuși, au pornit boilerul din camera unde au fost cazate la Rio, suntem pe mâini și medalii bune. Mai mult, „fetele noastre” (cum ne place să ne numim sportivele, dintr-un alint patriotic ce-mi scapă) au reparat cazanul, cum le stă bine unor campioane la scrimă. Cu siguranță (nu cu una fuzibilă), sportul care le-a făcut cunoscute a jucat un rol important în mânuirea șurubelniței, unealtă fără de care nu se poate concepe nicio cruciadă în lumea casnică. Fără spadele Anei-Maria și Simonei, cu cap crestat plan sau cruce, și fără lungile lor zile de „en garde, prêt, allez”, nu știm cum ar fi fost apa de duș la ele-n sat.

Neștiind, probabil, niciun proverb românesc, și, implicit, nici că „meseria e brățară de aur”, că sportul poate fi doar (nu e sigur) medalie de aur (argint sau bronz), australienii s-au speriat de varul, țevile, cablurile și hei-rup-ul în ritm de samba din blocul lor și s-au mutat la hotel, ca niște mimoze, de parcă noi n-am ști prea bine cine le sunt străbunii. Și asta, cu toate că primarul olimpic le-a promis un cangur, ca să se simtă ca acasă. Unul gonflabil, cu defecte, am adăuga noi, gustând până la un punct gluma răsuflată sau cel puțin la fel de fără utilități precum camerele. Cert e că organizatorii, după ce s-au dat în stambă (în stampă, adică la tipar, presa fiind cazată în condiții similare cu ale sportivilor), au început, de bine, de rău, să se dea în sambă, lucru îmbucurător pentru întreaga planetă aflată în așteptarea JO de la Rio.

Fiindcă e de-ajuns să privim în urmă, la Soci-ul celei mai scumpe olimpiade din istorie, de-acum 2 ani, ca să constatăm că samba poate începe. Atunci, în iarna lui 2014, rușii nu s-au culcat pe-o ureche, precum confrații lor din BRICS de-acum, iar criza pernelor din camerele satului a fost cea mai bună dovadă a demonstrației de insomnie a lui Putin.

Una peste alta (Rio peste Soci) pare tot mai greu pentru Comitetul Olimpic Internațional să găsească un loc pe Terra pentru cea mai mare întrecere sportivă a lumii. Cu apă la robinet și una cât de cât potabilă în bazinele de înot, unde o bacterie rezistentă la antibiotice i-a lăsat zilele trecute cu gura căscată pe medici și le-a închis-o înotătorilor, conform instrucțiunilor de folosire a performanței. Oricum, brazilienii n-au avut niciun chef de olimpiadă, cum n-au avut nici de Campionatul Mondial de Fotbal 2014. Dar, aici, au o scuză: trauma suferită în ’50, când uruguayenii Schiaffino și Ghiggia au transformat Maracana într-o Vale a Plângerii cu 300.000 de locuri. Vor avea rușii chef de Cupa Mondială din 2018? Și dacă nu, ce?!

 

LĂSAȚI UN MESAJ