A plecat din Lume așa cum a plecat din Țara lui: izolat de români, confiscat și înconjurat de zvonuri nedemne de el. Probabil fiindcă i-a fost scris să nu aibă noroc nici măcar acum, la sfârșit. De fapt, dacă îi privim viața dinspre stelele ursitoare, Mihai I înseamnă Mihai, întâi fără de noroc. Mihai, înainte de toate fără de noroc. Iar povestea Regelui Mihai, Întâi Fără Noroc e scrisă încă înainte de nașterea sa. Fiindcă nenorocul său începe cu un tată derbedeu, Carol al II-lea, cel care va dizgrația Casa Regală a României și ideea de monarhie. Un tată principe ce dezertează din armată, un tată aventurier ce fuge din țară asemenea unui fecior de grăjdar și se căsătorește, în Rusia, cu o femeie care îi naște un fiu. O căsătorie de formă cu Principesa Elena a Greciei, iar după numai patru ani de la nașterea lui Mihai, un tată care își lasă familia, renunță la tron și se stabilește în Franța cu celebra sa țiitoare, Elena Lupescu. Cea care va patrona nefasta camarilă regală după reîntoarcerea lui Carol al II-lea în țară.
Poate că parte din scepticismul generațiilor interbelice față de democrația parlamentară se află în amintirea anilor de funestă dictatură regală instituită de Carol al II-lea în 1938, când corupția clasei politice a ajuns la cote insuportabile făcând posibilă ascensiunea Mișcării Legionare.
Apoi, în 1940, Mihai I a devenit rege, cu un rol mai degrabă decorativ, în timpul cumplit al războiului când adevăratul șef al statului a fost Mareșalul Antonescu. Deși el a făcut actul eroic de la 23 august 1944, a avut și nenorocul de a fi monarhul unei țări în calea Uniunii Sovietice.
A urmat calea exilului, cu pistolul la tâmplă, șantajat de sovietici, însoțit de cea mai luminoasă prezență a vieții sale: regina Ana. Dar destinul iarăși nu i-a surâs fiindcă, odată cu el, dinastia se stinge: regina Ana nu i-a dăruit niciun băiat.
În marea schimbare a lui 1989, Regele Mihai a avut nenorocul ca revoluția din țara lui să fie, la vârf, nu una profund anticomunistă, ci doar una anticeaușistă și o perestroikă stropită cu sânge. Așa că, atunci când a avut naivitatea să creadă că se întoarce în Țară, a fost scuipat, jignit, batjocorit și alungat din țară de șobolanii lui Ion Iliescu. Dar, mai ales, a avut nenorocul să aibă parte de un popor care nu a înțeles că bietul mecanic auto și blând elvețian e un Simbol al unei Românii celeste.
Apoi a avut nenorocul să devină socru după o căsătorie ce a l-a așezat într-o postură de neimaginat cu numai câțiva ani înainte. A stat la masă, a fost pus să stea la masă (?), alături nu doar de prigonitorii săi, ci și alături de figuri odioase ale Securității de dinainte de ’89, acum prosperi oameni de afaceri și patroni de televiziune.
A dispărut de pe scena publică, iar persoane care păreau să fi fost în inima lui au fost alungate definitiv din preajma Casei Regale. Ceea ce a produs o vie emotivitate până și în rândul celor mai fervenți susținători ai Monarhiei Române.
Ce ziceți, nu-i așa că, măcar, am avut cel mai chipeș rege al Europei?