Mărimea „XM” a Corectitudinii Politice

710

E de-ajuns să închid ochii, la fereastră, și să aud izbucnind motocicletele pe Circumvalațiunii; la trei rânduri de blocuri. Să-mi pun ochelarii la o terasă, în Bastion, să formez un număr și să aud sunând un telefon pe aproape; la trei mese de mine. Să deschid bine ochii pe Aleea Studenților și să aud ridicându-se pe tocuri abia scoase din cutie o fustă din toamna trecută și o bluză de-acum; la trei metri de pizza (caz întâlnit la tinerele ce mai trec pe la cursuri; celelalte, fetele „radicalizate”, despărțindu-se, la rândul lor, în două categorii, ambele integral purtătoare de nou: radicalele autentice, care adoptă direct ținute de vară, și radicalele moderate, care-și pot susține material o vestimentație de tranziție). E de-ajuns, spuneam, sunt toate de-ajuns ca să știu că e primăvară. Că voi deschide, și eu, dulapul după ceva „mai ușor”: și de vânt, și de ploaie, și de zi, și de fumat seara în spații deschise. Că voi intra până la urmă într-un mall, de-aici sau de-aiurea, din Europa mai mult sau mai puțin apropiată, după o haină nici prea-prea, nici foarte-foarte: de sezon.

Zis și făcut! În urmă cu zece zile, într-un magazin „de casă” al unei mărci pe care o frecventez din comoditate, fiindcă mărimile producătorului mi s-au potrivit mereu la prima vedere, până la tiv. Cum sunt un practicant de-a dreptul jalnic al shopping-ului și un mare timid al cabinei de probă, trăiam cu senzația unei întâlniri ideale între cumpărător și umeraș. Până acum o săptămână și jumătate, când, pe una din frumoasele străzi ale Vestului, am constatat cu stupoare că nu mai port aceeași mărime. Ci una mai mică… Iar haina îmi venea ca turnată! Cum nu slăbisem peste iarnă și nici ravagiile din buletin nu mă puteau minimaliza într-atât, am cerut explicații. Unde sunt S-ul, M-ul, L-ul, de-altădat’?! Și chiar anti-simetricele XL și XS?! Unde?! Iar zâmbetul din răspuns a venit deodată, ca primăvara: „În tendință!” Într-una viguroasă, împletită din altele, cel puțin două, ca o coadă de secretară panameză cu papers în față, în anticamera unui paradis morfologic (și fiscal, desigur).

Pentru că — nu-i așa?! — suntem dușmanii culinari ai caloriilor și apărătorii lingvistici ai lor. În același timp. Luptând cu aceleași arme de ultimă oră: dieta și corectitudinea politică, ingrediente fade ale umanismului nostru prea general. În virtutea căruia am coborât cu o treaptă-literă mărimile hainelor, ca să vindem iluzii. Cu un succes garantat, măcar până la cântarul din baie.

Grăbiți, și noi, urmașii lui Decebal și-ai lui Traian, să fim cât mai PC (politically correct), să diminutivăm agresiv cuvintele „plin” și „gras” (aici aș include și tandrețea românească față de substantivele „ciorbă” și „tocană”, care, în restaurantele cu specific, nu se pot aduce la masă decât sub formele fierbinți de „ciorbiță” și „tocăniță” — probabil tot din cauza caloriilor), devenim niște anti-sud-coreeni de serviciu. Fiindcă în „Țara dimineților liniștite” poporul își face un titlu de glorie și o datorie națională din a-și blama obezii în public. Pe unde-i prinde! Un alt fel de politețe, greu de înțeles, de pus în practică. Unul foarte… extrem-oriental, de povara căruia Lumea Nouă și Bătrânul Continent au scăpat vătămate în Marea Masă a Vocabularului de offshore-urile gramaticii PC. Și ale confecțiilor ei, între care jacheta mea M, din centrifuga mașinii de spălat. Pe care, parcă o aud și e de-ajuns ca să știu că e primăvară: „Vreau să-mi spuneți XM și fără să intru la apă!”

LĂSAȚI UN MESAJ