„Compromisul îţi slăbeşte credibilitatea, te face vulnerabil”. Interviu cu scriitorul Marius Chivu

101

Robert Şerban: Există vreo „boală” literară de care suferă scriitorii români contemporani? Dacă da, ce a determinat-o, care-i este germenele? Vezi vreun tratament?

Marius Chivu: Cînd am învăţat în facultate că în spatele operei există şi o ideologie mi s-a părut o chestie tare de tot. Asta până când am văzut că, de cele mai multe ori, ideologia e aplicată şi nu neapărat conţinută de operă, că tinde să controleze opera din exterior interpretând-o abuziv, că ideologiile pot deveni nişte paturi ale lui Procust, manipulînd texte şi legitimând intoleranţa faţă de oameni. În ultimii ani, aerul cultural de la noi e tot mai greu respirabil din cauza ideologizării excesive, cu tendinţă. Puţini îşi mai urmăresc astăzi propriile proiecte; ideologia colectivă a devenit alibiul pentru mediocritatea individuală, un fel de panaceu împotriva complexelor de inferioritate de tot felul. Revistele culturale de la noi sunt panopliile din piesele lui Cehov: din paginile lor cineva va trage, mai devreme sau mai tîrziu, asupra celui care a adunat, între timp, sufragiul publicului. Ochelarii ideologici ne întunecă deseori judecata critică şi de prea multe ori am ajuns să discriminăm pozitiv şi să afirmăm negativ, în numele unui spirit critic discutabil.

Mi se pare că ne-am cam pierdut simţul echilibrului, că sîntem tot mai puţin destinşi şi mai deloc împăciuitori. Că am ajuns să rezistăm prin ideologii. Citim o carte şi ne întrebăm dacă autorul n-a schiat cumva la Păltiniş, dacă nu l-a elogiat pe Cioran pe când acesta tocmai scria Schimbarea la faţă a României, dacă nu a făcut poliţie politică în comunism sau dacă nu cumva tocmai a venit de la studii din America multiculturală? Apoi, ideologizăm suspiciunea trunchiind un citat, scoţînd din context şi răstălmăcind afirmaţii sau publicând o dedicaţie de acum 25 de ani. Un soi de paranoia ideologică ne face credibilitatea arşice. Suspectăm orice afirmaţie, „dezamorsăm” orice text, nu mai avem încredere în existenţa opiniilor exprimate sincer, în numele credinţei fiecăruia, fără parti-pris-uri. Făcută de fiecine şi cu resentiment şi luând ca precauţie erorile istoriei, această ideologizare, adesea ieftină şi iresponsabilă, mi se pare diversiunea timpului nostru.

Am scris un articol despre aceste lucruri în „România literară” (nr. 14/2005), intitulat Nervii intelectualului român. Am scris acolo despre dezamăgirile mele în ceea ce-i priveşte pe mulţi intelectuali de la care mă aşteptam să văd lucruri cu adevărat importante, nu eschive retorice de gladiatori prinşi în circul ideologic. Admir caracterele pozitive şi constructive, intelectualii preocupaţi de munca lor, cei care îşi feresc ţinuta elegantă de molozul dărîmării zgomotoase şi cu orice ocazie. Şi asta fără a fi autişti ideologic sau a desconsidera aspectul politic al culturii. Îi admir pe cei care sunt, înainte de toate, nişte oameni adevăraţi – sensibili, calzi, generoşi, senini – şi care nu uită asta atunci cînd au pixul în mână.

În opinia mea, asta ar fi „boala” noastră: condamnarea la o permanentă suspiciune, la paranoia ideologică. Este efectul tensiunilor care s-au adunat în noi în 50 de ani de comunism şi care în loc să se fi consumat la timp, constant şi în mod firesc, au izbucnit acum deodată. Nu ştiu cum ne-am putea vindeca. Eu încerc să mă ţin deoparte şi să-mi salvez bruma de ingenuitate fără de care cred că m-aş sufoca. E limpede că mizele „certei intelectualilor” se pierd în negura altor vremi, şi asta nu e lupta mea. Spun ca Livius Ciocîrlie : „Pe mine să nu contaţi!”. Mă ocup cu literatura, ştiu că nici eu, nici cărţile nu mai suntem aşa de inocenţi, şi că, prin urmare, nu-mi permit ignoranţa ideologică, dar pe bune dacă merită să cauţi cu lupa, obsedat de virgulele suspecte ideologic. Bunicul meu are o vorbă: prostul moare întotdeauna de grija celuilalt. Unele lucruri se consumă tocmai prin irelevanţă, dispar de la sine… Live and let die, cum sună titlul unuia dintre cântecele mele preferate de la Metallica.

R.Ş.: Ce îţi displace cel mai mult la colegii tăi de generaţie?

M.C.: Defectele pe care le împart cu scriitorii din mai vechile generaţii cu care, de cele mai multe ori, se află în conflict: aroganţa, egoismul, invidia, cultura resentimentului, mania persecuţiei… Sunt intrigat când văd scriitori tineri atît de vanitoşi şi de siguri pe ei, gata să-şi dea cu părerea despre absolut orice şi să se ia la harţă cu oricine nu îi sprijină, incapabili de admiraţie şi predispuşi ei înşişi la partis-pris-uri. Toate acestea nu sunt răscumpărate de exuberanţa vârstei şi de talentul lor real şi chiar mi-e ciudă să văd că repetă comportamente meschine străvechi. A fost o vreme, în anii facultăţii, când am crezut că suntem mai buni, că ne vom ocupa profesionist de scrisul nostru, conştienţi că acolo unde e talent e loc pentru toţi, că vom citi mai mult, că vom fi mai generoşi şi ne vom admira unii pe alţii, că vom fi mai rezonabili şi nu ne vom face şi noi procese de intenţie, că succesul celorlalţi ne va motiva autodepăşirea, că ne vor repugna bârfele de cîrciumă, că nu ne vom trasforma şi noi pixurile în praştii sau în bâte… Acum nu mai sunt aşa de sigur. „Moştenirea” cea rea e mult mai puternică decît îmi închipuiam.

R.Ş.: De ce face un critic compromisuri? Există vreun compromis atât de mare pe care l-ai făcut încât, atunci când te priveşti în oglindă când te bărbiereşti, îţi vine: a) să închizi ochii; b) să îţi crestezi obrazul cu lama?

M.C.: Există mai multe motive pentru compromisuri: amicale, emoţionale, ideologice, strategice… Acum, depinde însă şi cât de departe te gândeşti când spui compromis. Uneori poţi fi mai indulgent cu o carte pentru simplul motiv că îl simpatizezi, chiar şi de la distanţă, pe autor, sau pentru că eşti mai sensibil, din motive personale, la subiectul cărţii. Este acesta un compromis? Eu cred că fiecare facem asta, în diferite grade, şi că ţine, pur şi simplu, de subiectivitatea firească a fiecăruia. Dar compromisuri în acel sens apropiat imposturii, slavă Domnului, nu am făcut şi nu am să mă ruşinez de absolut nimic. Scriu ceea ce cred şi cred în ceea ce scriu, chiar dacă, la un anume nivel, am îndoielile mele. Şi-apoi, gândeşte-te, ar fi o neghiobie: compromisul îţi slăbeşte credibilitatea, te face vulnerabil. Dar eu oricum nu prea merg la cenacluri, nu cultiv prieteniile literare şi, pentru că nu ţin să fac paradă cu orice preţ de ceea ce numim obiectivitate, evit să scriu atunci când sunt prea implicat emoţional. Oricum, nu consider că părerea mea este indispensabilă şi nu ţin să scriu despre absolut tot.

R.Ş.: Care este, în opinia ta, un top trei al diagnosticurilor greşite, puse de către critici, în literatura română?

M.C.: Trebuie să spun mai întîi că verdictele invalidate în timp sunt de cele mai multe ori explicabile şi nici un critic nu e, în fond, scutit de astfel de erori. În plus, fiind semnificative prin context, erorile de receptare ne oferă uneori indicii mult mai preţioase despre cultura epocii decît o fac intuiţiile cele mai fine. Receptarea dezastruoasă a Ţiganiadei poate fi mult mai de folos pentru înţelegerea mecanismului literar decât excelentul eseu despre poemul burlesc al Ioanei Em. Petrescu. Sigur, Lovinescu afirmând că I.L. Caragiale nu va mai corespunde în 50 de ani sensibilităţii epocii, Călinescu expediindu-i pe Blecher şi pe Sebastian, în cazul primului dintr-o prejudecată faţă de boală, celui de-al doilea, cred, plătindu-i o cronică negativă la Cartea nunţii, Şerban Cioculescu respingîndu-l vehement pe Nichita vor fi privite poate cu  indignare, dar cred că şi cu amuzament. Din fericire, o operă de valoare va fi cunoscută, mai devreme sau mai tîrziu, indiferent de ce a provocat „întârzierea” ei. Vezi Ţiganiada, Întâmplările… lui Blecher, Craii… lui Mateiu, Jurnalul lui Sebastian, Jocurile Daniei… În literatură nu există genii necunoscute. A spus-o Robert Escarpit.

R.Ş.: Eşti mai îngăduitor cu cărţilor doamnelor decât cu cele ale domnilor?

M.C.: Nu, dar pot fi mai indulgent cu debutanţii. Nu e, însă, deloc o regulă. Consider că respectul meu pentru ei se traduce tocmai prin neîmblânzirea criteriilor. „Laudele nerezonabile viţiază conştiinţa autorului tânăr” spunea Călinescu avînd un singur sfat pentru cronicarul debutantului: „Nu-l ridiculizaţi!”. Debutanţii de azi nu sunt deloc nişte naivi şi ei înşişi pretind să fie luaţi cât se poate de în serios. Eu însumi îi prefer pe cei care îmi spun verde în faţă ceea ce cred chiar dacă, uneori, sinceritatea şi directeţea mă doare. Apoi, faptul că am avut deseori un feed-back bun de la cei pe care i-am criticat mai dur, mă îndreptăţeşte să spun în continuare foarte liber ceea ce cred.

R.Ş.: Ai fost vreodată ameninţat de vreun confrate?

M.C.: Ameninţat nu, dar am primit telefoane, scrisori şi e-mailuri foarte dure sau am fost ironizat şi mi s-au plătit poliţe în presă. Pe unele, foarte directe, nici nu le-am putut citi până la capăt. Dar cum toate au venit din partea celor despre ale căror cărţi am scris negativ – atitudinea lor e, pe undeva, de înţeles -, am învăţat totuşi că nu merită. Deşi îmi pasă. Eu mi-am promis să nu iau niciodată atitudine publică într-o chestiune personală. Revistele sunt suportul tipografic al spaţiului public şi ştim că pe stradă nu e civilizat să se dea ghionturi şi să se înjure.

R.Ş.: Care este doctrina ta de critic literar? Ai vreun decalog? Dacă nu, te rog să-l formulezi acum.

M.C.: Am ajuns să scriu despre cărţi prin anul II de facultate, încurajat de Ioana Pîrvulescu cu care, pe atunci, făceam seminarul cursului de literatură contemporană, ţinut de Eugen Negrici. Nu eram foarte convins că îmi place, că sunt în stare sau că asta e ceea ce aş fi vrut să fac. Am mers, cum se spune, pe mîna ei. Mi-a dat cîteva sfaturi la început pentru că, din păcate, facultăţile de litere din România nu te învaţă cum să scrii cea mai banală recenzie, apoi m-am dumirit singur sau trăgând cu ochii la ceea ce scriu ceilalţi. În cele din urmă, am dat peste decalogul lui Nicolae Manolescu pe care am avut satisfacţia să văd că-l respectam în bună parte fără să-l fi ştiut. Restul m-a convins pe loc.

Ca stil, încerc să scriu cît mai simplu, să spun clar şi exact ceea ce cred, să nu mă lungesc, deşi fraze lungi, confuze şi pretenţioase îmi scapă mai mereu. Toate acestea cer concreteţe în gândire, nu mă atrag abstracţiunile, fără a o respinge sunt mai precaut cu teoria, care se ocupă mai degrabă de constantele literaturii, şi nu de variabilele ei, la fel şi cu ideologia care exclude axiologicul. Critica nu aplică literaturii grile teoretice, ideologice, religioase etc., doar le implică pentru a releva diverse aspecte ale lor. Cred în amendamentul lui Manolescu cum că spiritul critic este opus celui ideologic, prin urmare, consider şi eu că raţiunea criticii este predominant estetică, şi nu etică, sociologică, multiculturalistă ş.c.l. Uneori sunt tentat să fiu mai trendy, dar nu pot crede în funcţia de inaugurare a operei artistice prin ideologie. Dacă europeanul alb, mort, scrie literatură mai bine, nu mă interesează câtuşi de puţin negresa grasă, protestantă, lesbiană şi narcomană! Nu scriu despre cărţi care mă depăşesc, ceea ce nu înseamnă că nu-mi asum dreptul la eroare. Opinia mea nu e infailibilă, cu atît mai puţin singura: adevărurile variate ale criticii nu se exclud, ci se completează şi se armonizează. Toate interpretările criticului sunt subiective pentru că sunt personale, fiecare avem un alt context asociativ şi potenţial afectiv diferit, natura judecăţii critice fiind inevitabil impresionistă. Dacă altfel nu se poate, mizez pe personalitate. Încerc însă să înţeleg şi să apreciez şi ceea ce nu corespunde structurii mele sufleteşti şi intelectuale. Caut să fiu în dezacord şi, cât se poate, independent în opinii, dar nu cu tot dinadinsul şi nu sufăr când constat că nu am nimic de adăugat la cele spuse înaintea mea. Ţin să mă păstrez în limitele rezonabilului. Opera se deschide şi îl aşteaptă pe critic ca pe un iubit tandru şi plin de imaginaţie, nu ca pe un sadic îmbrăcat în piele, care să o aşeze în posturi indecente şi să o molesteze cu biciul. De aceea încerc să mă adecvez textului – care îşi conţine totuşi propria intenţie – şi să nu suprainterpretez. Îl prefer pe Umberto Eco lui Jonathan Culler.

În fine, cred în „smerenia” criticii care, înainte de toate, trebuie să comunice şi să facă poftă de lectură potenţialilor cititori. Nu am satisfacţie mai mare decât atunci când sunt întrebat de prieteni sau de necunoscuţi de unde îşi pot cumpăra cartea pe care tocmai am lăudat-o în cronica mea. Pentru că un critic citeşte şi pentru alţii – el este avangarda cititorilor –, încerc să nu-mi pierd vocaţia de cititor. Şi pentru că cititorul este predispus la admiraţie, mi se pare minunată definiţia criticii – poate cea mai simplă dintre toate – formulată de Al. Paleologu: „Arta criticii e arta de a admira, unită cu ştiinţa raţională şi lucidă în scopul de a-şi explica resorturile admiraţiei.”

Acestea sunt însă lucruri spre care tind, e încă prea devreme să mi le fi însuşit cu totul. Sper numai ca, între timp, să nu-mi pierd entuziasmul de a şi scrie despre cărţile pe care încă le citesc cu gîndul că într-o zi voi fi un tip înţelept, şi nu neapărat un bun critic.

LĂSAȚI UN MESAJ