În urmă cu 15 ani, am avut norocul să merg pentru prima dată în Elveția. Și nu oricum, ci cu literatura. Timp de trei zile, alături de alți patru scriitori — românii Nora Iuga & Ioan Es. Pop, și elvețienii Wener Lutz & Kurt Aebli —, cu ajutorul a doi traducători, Dumitru Hîncu și Franz Hodijak, am scris un renshi — poem în lanț. Am tras la sorți ordinea și fiecare dintre noi a scris câte cinci poezii, inspirându-ne fiecare din poezia celui de dinaintea noastră. Deci, 5×5 = 25. Nu e o invenție elvețiană acest experiment literar, nici măcar românească; japonezii s-au îndeletnicit primii cu astfel de… înlănţuiri literare.
După ce am terminat poemul și l-am botezat (cu un vers din Nora, Pe urmele marelui fluviu), ne-am mutat din Romainmôtier (un splendid sătuc în a cărui abație, ridicată înainte de anul 1000 și transformată în centru cultural, ne-am scris versurile), la Solothurn, capitala cantonului cu același nume, unde urma să aibă loc un mare festivalul literar, cu zeci de scriitori participanți și cu — atenție! — mii de spectatori. Era a 24-a ediție, în cadrul căreia urma ca și noi cinci să ne citim producția. Am ajuns într-o joi după-masa în splendidul oraș de la poalele Munților Jura, care era plin de afișe și bannere ce anunțau festivalul și programul acestuia. După ce ne-am cazat, am aflat că o parte dintre scriitorii ce participau la festival se strânseseră într-un local, în apropierea hotelului. M-am dus și eu. Acolo, am făcut cunoștință cu vreo 15 de autori, mai toți de limbă germană, simpatici, comunicativi și mai toţi vorbitori de engleză. Mi-am luat ceva de băut, după ce am consultat cu mare atenție și de vreo patru ori lista de prețuri: toate erau halucinant de mari pentru slaba mea putere. De cumpărare.
Se vorbea, se râdea, se ciocnea, se mai spunea câte-o glumă, se intra în noapte. La un moment dat, s-a făcut liniște la mesele noastre reunite, iar câțiva dintre comeseni au șușotit și au privit spre intrarea în local. Am aflat că tocmai își făcuse apariția una dintre vedetele literaturii germane: scriitorul Arnold Stadler. Omul câștigase, în 1999, cel mai important premiu care se acordă la nemți „Georg-Büchner-Preis”, iar asta îl făcuse celebru. Premiantul ne-a descoperit și a venit spre noi cu un zâmbet de italian. Întâmplarea a făcut să se așeze chiar la stânga mea. Și timp de aproape un ceas am aflat că un premiu ca „Büchner” nu înseamnă doar vânzări serioase de cărți, nu doar o atenție sporită din partea jurnaliștilor (și eu eram jurnalist, nu?), a criticilor, ci și numeroase întâlniri cu cititori, lecturi publice la școli, grădinițe, facultăți, corporații etc., conferințe mai peste tot în lume. Păi și nu e fantastic?, am întrebat eu. Păi nu prea mai e, mi-a răspuns premiatul. De ce? Fiindcă de vreo trei ani nu mai prea sunt scriitor. Cum adică? Adică, mâine la Solothurn, răspoimâine la Roma, săptămâna viitoare la Madrid, apoi un turneu de lectură în Austria, după care o conferință la Tokyo, o alta la Oslo. Și tot așa… N-am mai scris aproape nimic de când cu premiul… Când a văzut că mi-a picat fața, domnul Stadler a completat: dar sunt și avantaje. Despre unul dintre ele aveam să aflu peste câteva minute, când, la sosirea notei de plată, vecinul meu s-a ridicat în picioare și ne-a spus: Prieteni, vreau să vă rog ceva… Ajutați-mă să-mi închid portofelul! Și, în secunda următoare, domnul Stadler a scos un portofel… lung, care nu se putea îndoi. Și ne-a arătat de ce nu: fiindcă era doldora de fel de fel de hârtii cu valoare, de la yeni japonezi, la lire italiene, de la franci francezi, la lire britanice, dar mai ales de un teanc de mărci germane. Erau, a explicat, onorariile primite în ultimul timp. La despărțire, l-am invitat pe domnul Stadler — într-o doară — să vină a doua zi să asculte poemul pe care îl scriseserăm la Romainmôtier și despre care îi spusesem câte ceva în conversaţia noastră. Va veni, m-a asigurat, va veni.
A doua zi, lectura noastră a avut loc după-masa. Iar sala s-a umplut de… plătitori de bilete. Am aflat cu stupefacție că toți cei care voiau să participe la evenimentele din cadrul zilelor literare trebuiau să plătească. Undeva între 10 si 15 franci pe eveniment. Şi erau lecturi de dimineaţa până pe la 10 seara. Păi, după ce că veneau să vadă și să asculte scriitori, să mai dea și bani?! Ei bine, ne-am trezit şi noi cu peste de 300 de oameni! Eu am crezut că au greșit sala, Ioan Es. Pop a crezut că noi am greșit sala, iar Nora Iuga nu mai putea să credă nimic din cauza emoțiilor. În public i-am recunoscut, cu bucurie și surprindere, nu doar pe Dinu Flămând și Ion Bogdan Lefter, ci și pe Arnold Stadler. Venise! Lectura a fost în română și în germană, a durat vreo trei sferturi de ceas, iar al patrulea sfert a fost repriza de aplauze și de felicitări ce au curs din toate părțile. A fost „di granda”, iar un așa succes trebuia sărbătorit, mai ales că am primit, fiecare dintre cei implicaţi în renshi, o căruță de bani (de fapt, era o singură hârtie, dar aia era de un albastru… infinit) pentru lectura noastră. Ne-am dus peste drum, într-un restaurant. La scurt timp după ce am ocupat o masă lungă, a intrat și domnul Stadler. M-a reperat. L-am prezentat, iar dânsul a spus — aveam traducătorii alături de noi, așa că a vorbit în germană — că a fost impresionat de renshi, că i-a plăcut foarte mult, că ar mai fi ascultat. Ce să mai: ne-a lăudat până peste! L-am invitat să ni se alăture la un pahar de vin. Din vorbă-n vorbă, scriitorul german — care tot lângă mine s-a așezat — m-a întrebat ce vom face cu textul. Habar n-am, sper să îl publicăm într-o revistă din România. Doar atât? De ce nu într-o carte? Păi ce editură își asumă pierderea cu un astfel de… experiment? I-am făcut domnului Stadler o scurtă panoramare a pieții de carte româneşti și a stării poeziei și poeților de pe la noi. Eram încă sub puternica impresie a celor peste trei sute de plătitori de bilet, dar și a altor sute ce umpleau alte săli în care citeau scriitorii invitaţi la festival. La noi, i-am spus, n-ar veni nimeni dacă ai cere să plătească vreun ban. Iar cărțile de versuri n-au defel căutare. Dar cât ar costa să tipărești o carte, în 300-500 de exemplare, care să conțină poemul vostru? Vreo 300–500 de mărci… În secunda următoare, domnul Stadler a zâmbit, s-a ridicat în picioare, a spus că ar fi onorat să finanțeze apariția cărții și a dat să-și scoată portofelul. I-am replicat, tot zâmbind și tot prietenește, că, dacă nu vom găsi nicio editură care să publice renshi-ul, atunci o să-i cer ajutorul. Domnul Stadler a scris imediat pe o bucată de hârtie adresa Domniei sale și mi-a spus că așteaptă ori un exemplar din carte, ori scrisoarea mea.
Ani de zile am căutat adresa respectivă. Am pus-o atât de bine, încât n-am mai găsit-o. Am vrut să-i trimit scriitorului german un exemplar din volumul Pe urmele marelui fluviu, care a apărut chiar în anul acela, 2002, în ediție bilingvă, româno-germană, la Editura Fundației Pro. Nici nu l-am mai întâlnit pe Arnold Stadler, dar a devenit personaj în poveștile mele literare, fiindcă mi s-a părut exemplar prin reacția sa de solidaritate și generozitate, prin entuziasmul său fără ocolișuri. Un personaj ce a contopit, pentru câteva clipe, realitatea cu ficțiunea.
Şi întocmai ca-n povești, după 15 ani, personajul revine. Nu oriunde, ci chiar la Timișoara! Centrul Cultural German l-a invitat pe domnul Arnold Stadler să aibă o lectură și un dialog în data de 21 noiembrie, la ora 18.30, la Librăria „La Două Bufnițe”. Mi-am dorit și îmi doresc revederea cu mulți oameni pe care i-am cunoscut în viața mea, dar cea cu importantul scriitor german cred că va fi de poveste. Una nouă şi nemaipomenită. Veniţi şi dumneavoastră în ea!