Una din cele mai fine și mai căutate materii prime pentru industria textilă este firul de mătase naturală. Despre peripețiile prin care au reușit să fie aduse primele ouă de fluture de mătase din China urmînd celebrul drum al mătăsii ce străbate tot Orientul până în Bizanț și mai apoi în Italia sunt cunoscute multe legende. Cert este că acei îndemânatici călugări ce au recurs la o stratagemă ingenioasă au făcut o treabă bună.

Cea mai credibilă poveste spune că prin secolului al VI-lea, doi călugări, cu sprijinul împăratului bizantin Iustinian I, au reușit să aducă clandestin ouă de viermi de mătase în Imperiul Bizantin, ceea ce a condus la formarea unui industrii autohtone bizantine a mătăsii. Această contrabandă cu viermi de mătase din China a permis bizantinilor să dețină monopolul asupra mătăsii în Europa.

Deși producerea și prelucrarea firului de mătase a fost timp de milenii apanajul exclusiv al Orientului Îndepărtat această ocupație foarte laborioasă ajunsă în Europa a stârnit multă vâlvă. Nu se putea ca tocmai în părțile Banatului, cel atât de deschis la nou și inovare tehnică și economică, să nu apară interesul pentru acest meșteșug bine plătit dacă era făcut după toate regulile.

Primele preocupări legate de cultivarea arborelui de dud şi creşterea viermilor de mătase au apărut în părțile noastre cam prin secolul al XIV-lea, mai întâi în Transilvania (anul 1348) şi apoi în scurt timp și în Banat. Dar sunt păreri temeinic argumentate că dudul, plantat anume pentru viermii de mătase, s-ar fi răspândit cu mult timp înainte de secolele XVII şi XVIII și în Moldova și Valahia fiind o îndeletnicire mult mai veche. Dar ca orice început a pornit mai greu și în mod empiric la o scară redusă.

În Transilvania şi Banat sericicultura a pătruns din Occident şi în special din peninsula italică, unde această îndeletnicire era deja bine cunoscută şi dezvoltată. Dezvoltarea sericiculturii în Banat era favorizată de climatul potrivit creşterii duzilor în această parte de continent cu ierni ceva mai blânde ca urmare a a pătrunderii maselor de aer mediteranean. La acești factori au mai contribuit măsurile dictate de la curtea habsburgică în perioada anilor 1764-1765, în perioada domniei împărătesei Maria Tereza, prin a căror aplicare multe drumuri au fost plantate cu duzi, pe ambele părţi. Frunzele de dud sunt principala hrană a viermilor de mătase.
Pentru a ridica acest domeniu mai puțin cunoscut, administraţia camerală vieneză ia măsuri serioase de a aduce coloniști italieni, buni cunoscători ai acestei ocupaţii.

Guvernatorul Claudius Florimund de Mercy, comandantul Banatului, a luat hotărârea pentru plantarea duzilor în zona Timișoarei și a Ciacovei. În anul 1719, guvernatorul a dat un document potrivit căruia oricine este prins că taie sau distruge duzii să fie pedepsit cu moartea. Datele istorice confirmă existența acestei legi, dar nu se cunoaște ca cineva să-și fi pierdut viața. Foarte posibil și pentru că nimeni nu s-a încumetat s-o facă.
„În secolul al XVIII-lea s-a început, în general, plantarea câtorva zeci de mii de duzi pentru că se deschisese prima fabrică de mătase naturală la Timișoara și atunci s-a plantat în neștire. Era o adevărată crimă să tai un dud. Pedepsele erau aspre. Erau, hai să le zicem, paznici ai duzilor, în primii ani, până când lumea s-a învățat că nu e voie să-i taie, ci să culeagă doar frunzele pentru viermii de mătase care mai apoi erau duși gogoși la fabrica de mătase. Am citit toate rezumatele documentelor administrației militare habsburgice de la 1716 – 1753, le-am și tradus și vor apărea… Nu am găsit niciunde atestat că x sau y a fost condamnat sau ucis pentru un dud. În mod normal ar fi trebuit, în prima perioadă, anii 1720 – 1740 sa fie asemenea lucruri, însă pedepsele, pentru cei care erau prinși, chiar dacă nu întotdeauna erau capitale, în mod cert erau drastice. Nu era o jucărie. Nu își permiteau. Administrația militară nu își permitea să compromită culturile de duzi – unele livezi, altele pe marginea drumurilor – deoarece creșterea viermilor de mătase era atunci o prioritate”, a notat istoricul Ioan Hațegan.

Pentru a produce un kilogram de mătase, este nevoie de 3.000 de viermi de mătase care, pentru aceasta, mănâncă 104 kg de frunze de dud.

Paorele bănățean, mai cu seamă cel de la pustă, s-a prins repede că dudele pot să-i aducă și un alt avantaj. Culese la timpul potrivit și puse la fermentat se porneau cazanele spre toamnă și rezulta o răchie apreciată de toți iubitorii de un deț cu tărie. Cei drept răchia de dude nu se ridică la calitatea și aroma celei de prune, pere ori mere dar nici nu este de lepădat la șanț. Chiar și lemnul de dud este căutat pentru butoaiele cu prețiosul lichid. Doar într-un an băutura prinde o frumoasă culoare galbenă atât de apreciată de cunoscători de parcă ar fi o licoare mult mai veche.
Dintr-o ocupație casnică tot ce ține de producerea și prelucrarea firului de mătase a căpătat în timp caracterul de manufactură cu ateliere specializate. Pentru a produce un kilogram de mătase, este nevoie de 3.000 de viermi de mătase care, pentru aceasta, mănâncă 104 kg de frunze de dud.

La sate pe timp de vară culegerea frunzelor cădea în sarcina copiiilor. La greutatea lor nu riscau să se rupă crengile cu ei. Bașca își umpleau burțile cu dude zemoase și aromate. Petele de culoare vânătă le împodobeau hainele, mâinile, fețele.

În secolul al XIX-lea au apărut chiar publicaţii (cărţi, articole), prin care se aducea la cunoştinţa unui public mai larg, necesitatea dezvoltării sericiculturii şi avantajele ei. Un exemplu în acest sens îl constituie traducerea în 1823 a cărţii lui Ludovic Mitterparcher, intitulată „învăţătură despre cultura sau creşterea duzilor şi a viermilor de mătase”. Tot în anul 1823, Ioan Tomici a publicat în Transilvania o lucrare ce trata despre agricultură şi creşterea viermilor de mătase.
Profiturile prelucrării mătăsii erau evidente pentru toate părțile. Într-o perioadă destul de scurtă idnustrializarea accelerată a celor mai multe activități meșteșugărești a pătruns și în acest domeniu.

Deşi în Banatul de câmpie ocupația plantării duzilor şi a îngrijirii lor apare, după cum am arătat, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o activitate intensă, cu caracter de masă, creştere a viermilor de mătase, nu e pomenită în comitatul Caraş-Severin decât în anul 1883, cum rezultă dintr-un raport pe anul 1909 a vicecomitelui comitatului Caraş-Severin. Zona fiind mai înaltă cu zone de deal și munte arborele de dud a fost aclimatizat mai greu.
Din 1883 locuitorii acestui comitat cresc viermi de mătase şi încasează sume importante de pe urma acestora. Atenţia care se acordă acestei ocupaţii e dovedită şi de faptul că în presa vremii („Drapelul”) erau publicate, la rubrica de economie, serii de prelegeri privind sericicultura.

O importantă întreprindere înfiinţată în pragul secolului al XX-lea în Lugoj, a fost „Filatura de mătase naturală”.

Creşterea progresivă a materiei prime şi-n comitatul Caraş-Severin a făcut resimţită necesitatea înfiinţării unei filaturi de mătase. Astfel, în 1904, cu contribuţia statului maghiar şi a oraşului Lugoj s-a construit „Mătăsăria”, care în 1905 intră în funcţiune.
După cum arată inginerul Bernfeld S. în „Monografia Filaturii de Mătase naturală din Lugoj”, în anul 1904 a fost dat în funcţiune corpul propriu-zis al Filaturii unde s-a instalat o centrală termică, o maşină de aburi cu generator electric şi maşinile de filat. Tot în această etapă au fost construite patru bazine de decantare cu o capacitate totală de circa 1600 metri cubi care asigură alimentarea cu apă a producţiei. Legate de corpul de fabricaţie au fost construite magazii pentru depozitarea gogoşilor şi a celorlalte materiale, cât și o clădire pentru locuinţele personalului. Între 1904 – 1906, statul maghiar a exploatat fabrica direct pentru ca la sfârşitul anului 1906, să fie dată în arendă industriașului italian F. G. Paruzzo, din Udine.
În anul 1909, „mătăsăria” din Lugoj, condusă de F. G. Paruzzo din Udine, avea 232 de muncitori. Vicecomitele Izecutz Aurel arată că în anul 1909, în comitatul Caraş-Severin, în ramura viermilor de mătase erau activate 4828 de familii, din 229 de comune.
Tot în această perioadă, s-au produs în total 107 309 kg de coconi, pentru care s-au plătit cultivatorilor 221.000 de coroane, din care în Lugoj 33.150 coroane. În acelaşi raport se arată că administraţia se îngrijea în continuare de lărgirea bazei economice a sericiculturii. Astfel, se precizează că în 1909 s-au sădit 19332 de frăgari (duzi), din care doar 9026 „s-au înmulţit”. În comitat, existau la data raportului 118.007 frăgari în total, din care 36.792 erau buni pentru cules.
Tocami pentru a arăta importanța acestui domeniu exista și un inspector cu problemele sericicole în Comitatul Caraş-Severin în persoana consilierul ministerial Paul Bezerdy.
În partea a doua a anului 1906, statul maghiar a continuat lucrările de construire a două corpuri: secţie de preparaţie şi magaziile – unde era locuinţa patronului Paruzzo şi o grădiniţă şi creşă unde era dormitorul muncitoarelor italiene aduse pentru instruirea filatoarelor, fierbătoarelor, înnodătoarelor, etc.

Între 1914 – 1920, activitatea s-a desfăşurat cu intermitenţe, neexistând date precise asupra activităţii fabricii. Este evident că în perioada 1900 – 1920 s-a utilizat masiv şi munca minorilor.
Un raport din 1915 precizează că din totalul de 9036 salariaţi din diverse întreprinderi din comitatul Caraş-Severin, 1150 erau sub 16 ani.
Odată cu trecerea Banatului sub administrarea Regatului România, Filatura de mătase naturală din Lugoj a trecut în patrimoniul statului român, fiind tutelată de fostul Minister al Agriculturii şi Domeniilor.

Cum Lugojul a excelat în industria textilă din cele mai felurite domenii este firesc să fie și alte fabrici nu doar industria mătăsii.

Tot în perioada de efervescență economică de la începutul secolului al XX-lea la 21 martie 1907, s-a înfiinţat în Lugoj Întreprinderea „Industria textilă” purtând numele de „Del Magyarorszag” (Ungaria de Sud). A fost fondată de Wilhelm Auspitz & Comp., obiectul ei fiind exploatarea industrială şi comercială a fabricii textile din Lugoj, precum şi luarea în arendă şi exploatarea altor uzine. Wilhelm Auspitz & Comp. a achiziţionat un terenul arabil de 4 iugăre, înregistrat în Cartea Funduară Nr. 4263 din Lugojul German cu numărul topografic 2915 şi un teren de 4 iugăre de la numărul topografic de la 2916, vărsător fiind Laszlo Mor din Lugoj. Terenul a fost mărit ulterior prin noi cumpărări.
În 1908, fondatorii au schimbat denumirea fabricii în „Del Magyarorszagi Textilipari Reszvenytarsosag” (Industria textilă Sud ungară, Societate pe acţiuni). În mai 1909 au fost construite locuinţe pentru o parte a angajaţilor, două magazii, un turn de apă, o clădire pentru ţesătoria de bumbac, o secție pentru cazanele de abur, o torcătorie. Devenind Societate Anonimă, întreprinderea a fost preluată cu toate construcţiile de instituţiile bancare Pester Ungar Comerzalbank (Banca Comercială Budapestană) şi Bancară Elveţiană. Noua întreprindere este înregistrată la numărul 47 în Registrul firmelor sociale din Lugoj. În 1913, întreprinderea e vândută la licitaţie (399.775 de coroane) firmei Lugos Textilipar, societate pe acţiuni din Budapesta.

În momentul transformării ei în Societate Anonimă, fabrica avea o filatură completă de lână, o pieptănătorie şi o ţesătorie. Secţia de lână avea 38 de războaie mecanice, iar secţia de bumbac avea 170 războaie mecanice. Puterea motrice consta în două cazane cu aburi şi o turbină. Ţesătoria de bumbac dispunea de o clădire pentru birouri şi de o conductă de aprovizionare cu apă din râul Timiş, prevăzută cu o staţie de pompare electrică pe malul râului.

Capitalul social la înfiinţarea societăţii anonime era de 1.090.000 coroane pentru ca în 1915 să se majoreze la 1.750.000 de coroane, dovada bunei administrări a firmei şi a evoluţiei ascendente a industriei în această perioadă.
Dar Lugojul industrial a avut nenumărate alte fațete cu cele mai felurite fabrici și ateliere ce au dus faima meșterilor de pe malurile Timișului până departe.