Viceprimarul și privirea oamenilor pe care ,,îi doare viața”

187

Fostul viceprimar al Timișoarei a povestit pe contul său de Facebook una dintre situațiile în care a fost pus pe vremea când se ocupa de destinele capitalei Banatului.

Adrian Orza scrie că ”Imi amintesc prima audienta tinuta ca viceprimar. Era in vara lui 2000. De atunci negresit, in fiecare zi a saptamanii dedicata audientelor ma intalneam fata in fata cu oamenii. Nu veneau la povesti. Aveau necazuri. Multe din ele nu tineau de primarie. Dar ii ascultai si le dadeai un sfat sau ii trimiteai la institutia care trebuia sa rezolve problema. Mai si sunai inainte sa- i primeasca cineva. Nu ii trimiteam spre o usa inchisa. Imi era atat de rusine cand nu puteam face nimic, datorita legislatiei … Revin la prima audienta… Intrase o persoana cu handicap locomotor. Schiopata usor. S-a asezat pe scaun in fata mea. Aveam o masa in birou, de ” sedinte”. Nu eram niciodata singur. Erau sefii de servicii sau directorii cu care colaboram . Asadar, se aseaza si dintr-o micare scurta isi scoate piciorul de lemn si il pune pe masa in fata mea. Avea necazuri, nu avea bani, era lipsit de sprijin. Nu stia ce sa faca. L-a preluat serviciul social. E doar un caz. Veneau tot felul de oameni. Si nu veneau la povesti cu vicele. Aveau necazuri personale. Si erau suparati pe tine, cel din fata lui. fara un motiv concret. Erau suparati pe viata. Probleme grave, mari. Le spuneam amicilor mei care se plangeau uneori ca daca vor sa afle ca nu au probleme, sa vina la mine cat tin audientele. Sa vada suferinta in starea ei pura. Ma incarcau enorm sufleteste zilele de audienta. Ramaneam dupa, cu usa inchisa pret de cateva minute sa imi revin. Sunt genul care ma incarc emotional. Oameni fara locuinta, oameni cu sanatate subreda”.

Povestea continuă în aceiași manieră: ”într-o zi a venit un domn. Avea o plasa de rafie, plina cu haine, etc. Mi-a zis ca in plasa aceea e toata viata lui. Pierduse tot. Era chiar dintr-o familie buna, candva. Ii muriseara toti, insa. Si-a ridicat privirea spre mine si mi-a spus cu o voce atat de blajina… ” mi-e foame…” S-a scuzat. M-a terminat acea clipa…Mi-am dat seama ca foamea lui e altfel de foame decat a multora dintre noi, care poate am sarit peste masa de pranz si atat…Venise sa ma roage sa sun la cantina sociala sa le spun sa ii friga bucata de carnat pe care o primea vinerea pt weekend. Pt ca e vara si el locuieste sub pod… sau pe unde apuca… si se strica..Asta era vital pt el. Intelegeti?! Si cumva, a insinuat rusinat ca parca portiile sunt cam mici… Diminuate dintr-un anume motiv… La o saptamana dupa, am dat afara atunci pe sefa de la cantina. O prinsesera gardienii cu portbagajul de la masina plin de carne si produse luate de la gura celor sarmani. M-am incarcat mult cu durerea multora. Nu am avut facebook pe atunci sa transmit online audientele. Nu m-am gandit vreodata ca audientele fac si ele rating. Si ca scopul e asta. Cati anume se uita la cum vorbesc eu in fata unui monitor, raspunzand la intrebari puse de profile de pe FB… Nu. Audientele nu sunt despre tine, edilule! Audientele sunt despre privirea unui om pe care il doare viata…. Si despre cum stii tu sa te uiti in ochii lui…” a scris Adrian Orza pe Facebook.

LĂSAȚI UN MESAJ