Imaginaul călător bănățean, ce a pornit la un drum inițiatic pentru a-și cunoaște ținutul ce-l definește, a ajuns și pe plaiurile mai sudice ale provinciei ce acum sunt parte a țării vecine, Serbia. Dar acest ipotetic drumeț se poate transform oricând înt-un adevărat turist ce nu are decât de câștigat dacă pleacă hai-hui, fără prejudecăți să vadă și împrejurimile patriei mai mici ce este Banatul de acum.
Unul din cele mai arătoase și mândre sate din tot întinsul pustei bănățene este fără urmă de îndoială cel numit azi Uzdin.

Uzdin, sau cum mai este numit de cei ce mai păstrează nealterat graiul local Uzdâni (Уздин) este un sat situat în comunitatea Kovăcița, în districtul Banatul de Sud al provinciei autonome Voivodina. În ciuda tuturor vicisitudinilor așezarea încă mai are o majoritate etnică română (76,42%), iar populația sa este de 2.029 (recensământul 2011) repartizată pe 71,36 km2 de teren. La începutul secolului al XX-lea, populația sa era de aproximativ 7000 de locuitori. Scăderea dramatică este în concordanță cu scăderea populației românești în toată Voivodina, reflectând o emigrație crescută din cauza războaielor ce au cuprins spațiul balcanic la cumpăna dintre secolele XX și XXI-lea la care se adaugă și natalitatea scăzută a locuitorii săi. Dar emigrația a căpătat proporții chiar înainte de al Doilea Război Mondial, iar după conflagrație s-a accentuat și mai mult.

Între 1660 și 1719, în locul așezări de astăzi Uzdin, au existat două sate sârbești apropiate: Veliki și Mali Uzdin (Uzdinul Mar și Mic). Potrivit recensământului austriac din 1716, Veliki Uzdin avea 30 de case, iar Mali Uzdin doar 10. Deși locuitorii au fost eliberați de sub turci, din cauza impozitelor mari ale noului stat, toți s-au mutat. În locul lor, sunt două câmpii cu aceleași nume ca și satele, potrivite pentru pășunatul vitelor. La mijlocul secolului al XVIII-lea, această așezare a fost menționată ca o pustă a districtului Becicherec sub numele de Veliki și Mali Uzdin, care erau deținute de moșiile Erar și închiriate. Ani de zile, Mali Uzdin a fost închiriat de familia Jeminović din Opovo. Apoi, în 1742, o parte a terenului pustiu a fost închiriată de către comunitatea vecină Tomasevac moșiei „Mali Uzdin” pentru 20 de florini. În 1767 cei din Uzdin și Tomasevac împart contractul de închiriere. Odată cu formarea graniței militare în 1767, o companie a regimentului 12 al regimentului de graniță bănățean german s-a stabilit în pustă, unde se află acum satul Padina. Un deceniu mai târziu a avut loc o mutare într-un alt loc lângă râul Timiș. Auditorul imperial Erler afirmă în 1774 că așezarea se numește Padina sau Uzdin, în raionul Timiș, cu statut de graniță cu o majoritate de locuitori români. La acea vreme, Mali Uzdin era încă doar un loc pustiu. Când clerul ortodox din Uzdin a fost înregistrat în 1797, erau patru preoți. Preotul Joan Šubonj (scris de mână 1767) și preot Trail Teodorov (1772); primul vorbea românește, iar al doilea vorbea sârbă și română. Diaconii, Joan Teodorović (1789) și Andrei Fizeșan (1789), diferă în abilitățile lor lingvistice; primul vorbea limba română, iar cel de-al doilea cunoștea atât limbile sârbe, cât și limba română. Probabil că toți cunoșteau și câte ceva în limba maghiară sau germană.

Uzdin este renumit ca centru pentru activitățile culturale ale românilor din Serbia, inclusiv pictura naivă, Clubul de tenis de masă „Unirea”( ce a dat chiar și un vicecampion olimpic), publicarea ziarului Tibiscus și alte scrieri, precum și cultivarea muzicii și dansului popular românesc și găzduirea unor cunoscute festivaluri de muzică.
Conform recensământului de stat al clerului ortodox din 1846, în Uzdin locuiau 4.980 de locuitori. Toate registrele bisericii au fost păstrate din 1779. Clerul este format din Joan Jovanović și Trifon Bosika, iar capelanul este Petru Jovanović. La acel moment, 480 de elevi frecventau școala publică. Copiii de sex masculin erau instruiți de profesorul Joan Murgul, iar fetele sunt educate de Ambrozie Teodorović. La recensământul din 1910 acest sat bănăţean avea deja 1.178 de case locuite, în care locuiau 5.581 de locuitori. În același timp, a fost construită calea ferată dintre Becicherecul Mare – Panciova, care a accelerat semnificativ dezvoltarea economică a așezării.

Ortodoxia românească este cea mai răspândită formă de religie în Uzdin drept pentru care vom începe istorisirile despre aceste locuri cu unul din cele mai frumoase monumente de cult care este biserica „Sfântu Gheorghe” din localitate.
Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Uzdin (Hram svetog Georgija u Uzdinu) este o biserică ortodoxă românească ce se alătură unui șirag de biserici românești de dincolo de frontieră. Iar o bună parte din ele sunt adevărate capodopere de artă bisericească și arhitectonică. Monumentul aparține canonic Episcopiei Daciei Felix a Bisericii Ortodoxe Române și se află pe lista monumentelor culturale de importanță excepțională ale Republicii Serbia.
Biserica cu hramul Mareleui Mucenic Gheorghe din Uzdin a fost construită în stilul baroc specific zonei în perioada celor două secole de înflorire a zonei (veacul al XVIII-le și cel de al XIX-lea), chiar la începutul secolului al XIX-lea. Naosul, de formă dreptunghiulară, este prelungit de o absidă semicirculară pentru altar. Fațada, de pe latura de apus, se prelungeșe în sus cu o impozant turn clopotniță și este decorată cu un fronton sprijinit pe pilaștri monumentali cu decorațiuni de stuc și sculpturi adăpostite în nișe, toate inspirate din arhitectura clasică. Laturile bisericii sunt, de asemenea, abundent decorate.
Decor interior
Iconostasul este format din 69 de icoane de dimensiuni mici, pictate în perioada 1833-1836 de pictorul bănățean Konstantin Danil; icoanele se înscriu prin tematica și aranjamentul lor neobișnuit în tradiția iconografică din secolul al XVIII-lea și nu au fost deteriorate de incendiul din 1850. Aceste icoane, împreună cu alte trei icoane (icoana Maicii Domnului și icoanele de pe tronul arhieresc), constituie cel mai mare set de picturi religioase ale artistului Danil, deși ele nu pot fi considerate în totalitate capodoperele sale.
Pereții bisericii au fost pictați în frescă în anul 1908 de artistul Ioan Zaicu (1868-1914), ucenicul pictorului român bănățean Filip Matei (1853-1940).
Ioan Zaicu și ajutoarele sale au pictat șapte icoane pe bolta bisericii: Dumnezeu Savaot între cei patru evangheliști, Iisus hrănește poporul cu cinci pâini și doi pești, Vindecarea orbului, Furtuna pe mare, Pescuitul miraculos, Bunul Samaritean și Sfântul Ioan Botezătorul. O replică a picturii murale Bunul Samaritean, mai bine realizată din punct de vedere artistic, se află în Biserica Sfântul Ilie din Timișoara.
…
Strămoșii sătenilor uzdineni au locuit în patru locuri diferite înainte de a se muta pe amplasamentului actual al satului. Terenul anterior era unul mlăștinos, iar uzdinenii au înaintat la 15 iunie 1799 o cerere către Consiliul de Război al Curții Imperiale de la Viena (documentul se află astăzi în Arhiva „Kriegsarchiv” din Viena) în care au solicitat mutarea pe un teren mai înalt din apropierea localității lor:
„Starea satului uzdinenilor, care dintotdeauna a fost foarte îngust și limitat, este determinată de faptul că întreg satul este așezat pe un teren mlăștinos… Pentru înlăturarea tuturor acestor neplăceri, comuna Uzdin și-a exprimat dorința de a se muta pe un teren mai înalt, chiar lângă localitatea lor. De asemenea, această comună ortodoxă ilirică are o biserică foarte sărăcăcioasă, din pământ bătut, în pericol de a se prăbuși… Ei doresc de aceea să poată să înceapă construcția unei noi biserici încă în anul acesta, după proiectul de plan C, ca numai după aceea să se poată muta pe locul nou ales…” Consiliul de Război al Curții Imperiale de la Viena a aprobat mutarea satului și construirea unei biserici pe noul teritoriu, susținând că noul lăcaș de cult ar trebui suficient de mare pentru populația satului și că ar trebui să se afle în mijlocul satului, deoarece „cei care merg la biserică să nu aibă un drum de făcut…”.
Potrivit socotelilor făcute anterioar, devizul de construcție era de 4.376 de florini și 31 de creițari, în timp ce fondurile parohiei erau de 3.114 de florini. Acoperirea diferenței urma să se facă prin alocarea de fonduri de către Consiliul de Război și prin prestarea de clacă de către enoriașii uzdineni. Reprezentanții comunei Uzdin i-au angajat pe zidarii Elsner și Gosalek din Panciova să construiască noua biserică, plătind suma de 5.004 de florini.
Ca buni gospodari, ce își chibzuiau fiecare ban, localnicii au cerut să se facă un act oficial. Contractul, încheiat la 28 februarie 1800, prevedea încheierea lucrărilor până în octombrie 1801 și un termen de garanție de trei ani. Lucrările executate de meșterii zidari au fost însă defectuoase, astfel că la mai puțin de doi ani de la terminarea lucrărilor au apărut o serie de crăpături în zidurile bisericii. Consiliul de Război al Curții Imperiale de la Viena a impus remedierea problemelor, iar „întreaga clădire a fost predată în stare bună, pe încă trei ani de garanție”. Odată lucrările terminate, biserica din Uzdin a fost sfințită în 1804 de preotul Andrei Arsenovici, protopopul Panciovei.
Lucrurile au mers destul de bine în satul Uzdin care a scăpat fără mari necazuri și din bătăliile ce au devastat provincia în timpul Revoluției de la 848-49.
Edificiul a fost însă avariat în urma incendiului din 30 august 1850, când au ars turnul și acoperișul din lemn. Pentru început au fost făcute câteva reparații de urgență urmând să se mai adune fonduri bănești pentru o refasere temenică.
Lucrările de restaurare au fost efectuate în perioada 1882-1883: astfel, catapeteasma a fost renovată în 1882, iar turnul a fost reconstruit în anul 1883. Ziua de 23 octombrie 1883, când a fost montată crucea pe turnul bisericii, a fost o zi de mare sărbătoare pentru locuitorii satului, care au participat aproape în totalitate la acest eveniment. În același an a fost construit un gard din scânduri de brad în jurul bisericii, ce a fost înlocuit ulterior cu un gard din fier forjat foarte frumos lucrat.

Unul dintre slujitorii cei mai cunoscuți ai bisericii a fos preotul Traian Bojin, care a slujit timp de 36 de ani în prima jumătate a secolului al XX-lea. El a fost nu doar om al bisericii ci un adevărat învățat dedicat emancipării culturale a sătenilor săi. Părintele Bojin a înființat în 1922 corul „Doina”, care funcționează și în prezent, organizația misionară ortodoxă „Oastea Domnului” și primul centru parohial din Voivodina dotat cu o bibliotecă de carte românească și s-a ocupat de educația școlară a tinerilor. Un monument comemorativ (o stâncă de granit amplasată pe un obelisc) dedicat preotului-cărturar Traian Bojin a fost dezvelit la 29 iulie 2011, lângă Casa Românească din Uzdin, în prezența a câtorva zeci de oameni de cultură din Serbia și România. Statul român a finanțat până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial atât școala primară românească mixtă (până în 1941), cât și biserica românească din Uzdin (până în 1945), în calitate de obiective culturale ale comunității românești din Serbia. În sat a mai funcționat până la război și un institut românesc de economii și credit, Banca românească „Concordia”, înființat în 1893 și desființat în 1941.
În arhiva bisericii se află un manuscris în limba română intitulat Protocolul morților, care datează din 1779 și conține la pagina 2 o însemnare făcută în 1833 de Nestor Onciul cu privire la întemeierea localității Uzdin de către țăranii români.
Biserica românească din Uzdin a fost considerată monument cultural prin decizia nr. 3 din 6 aprilie 1961 a Institutului Provincial pentru Protecția Monumentelor Culturale din Novi Sad, confirmată prin decizia nr. 02-394/2-71 din 12 iunie 1971 a aceluiași institut. În baza acestor decizii, a fost inclusă la 22 decembrie 1993 pe lista monumentelor culturale de importanță excepțională ale Republicii Serbia (ID nr. SK 1029).
În prezent, ea este un important centru cultural al românilor din Voivodina.
Despre localitate și traiul gospodarilor de acolo dar și alte povestiri demne de știut vom mai vorbi și în alte pagini dedicate Banatului de sud.