De câțiva ani buni, este destul de clar pentru toată lumea că Uniunea Europeană trece printr-o perioadă nefastă. Declarațiile din ultimul timp ale mai multor oficiali europeni, dar și o serie întreagă de măsuri adoptate în ultimii doi-trei ani de instituțiile Uniunii nu au făcut altceva decât să irite opinia publică, să-i nemulțumească pe foarte mulți cetățeni europeni și să împingă lucrurile în starea deplorabilă de astăzi, când Parisul este literalmente îmbălsămat în bălegar, Berlinul asistă la defilarea pe străzile sale a formațiunilor neonaziste, iar Bruxelles-ul pare căzut într-un fel de depresie instituțională din care nu-și mai revine. Vedem unde am ajuns, dar nu prea vrem să recunoaștem cauzele.
Ei bine, cred că aceste cauze trebuie căutate în specificitatea principiilor chemate să guverneze organizarea și funcționarea Uniunii Europene. Cultivarea unui globalism agresiv, care — mai ales pentru statele din centrul și estul Europei aduce aminte de „internaționalizarea socialistă” —, aversiunea manifestată față de naționalități și particularitățile locale, marginalizarea modelului familial tradițional, disprețul față de religiozitatea încă manifestă a popoarelor din răsăritul spațiului unional, forțarea de către instituțiile europene — și, în mod deosebit, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene — a limitelor tratatelor (constitutive și funcționale), în sensul restrângerii competențelor decizionale (legislative sau executive) ale statelor membre și a lărgirii corespunzătoare a competențelor organelor unionale, senzația lăsată popoarelor Uniunii că (aproape) totul se decide la Bruxelles sau în așa-zisa „metropolă europeană” și (aproape) nimic în capitalele naționale, coborâte la statutul unor „capitale „provinciale”, precum și caracterul (aparent) contondent al hotărârilor impuse statelor membre de către instituțiile europene sunt principalele cauze ale declinului proiectului comunitar european. Mă întreb însă dacă nu cumva Uniunea Europeană a fost silită să urmeze drumul pe care a apucat-o și care, din păcate, i-a slăbit toate balamalele? Cu ceva vreme în urmă, tot în paginile publicației de față, scriam despre perspectivele imperiale ale Uniunii Europene, ocazie cu care, în esență, arătam că supraviețuirea însăși a acestei Uniuni implică, deopotrivă, restrângerea unor libertăți cetățenești, dar și o multiplicare, respectiv consolidare a normelor juridice chemate să configureze, la nivel european, o mai strictă ordine publică. Ceea ce am vrut să transmit atunci și ceea ce vreau să spun și acum este că șansele de supraviețuire ale Uniunii Europene depind de capacitatea instituțiilor sale de a identifica punctul eficient de echilibru între restrângerea exercițiului unor drepturi și necesitatea conservării eficiente ale acestei Uniuni. S-ar putea ca unii dintre cititorii mei să mă acuze de cinism, dar eu cred că vremurile dificile pe care le trăim impun măsuri curajoase. Importanța supraviețuirii proiectului european este capitală. Pentru că nimeni — dar absolut nimeni! — nu știe cum anume ar putea evolua istoria „Bătrânului Continent” la cinci minute după colapsul Uniunii Europene.
Până la un punct, sunt de înțeles mișcările suveraniste din foarte multe state ale Uniunii Europene, după cum explicabile sunt și ieșirile publice ale unor lideri politici locali, cu discurs neofascist. Fenomenul xenofob — integrat revirimentului naționalist din multe state membre ale Uniunii Europene — nu are însă numai o justificare politică, ci una mai ales economică. Este suficient să ne gândim la faptul că fermierii europeni sunt foc și pară pe cerealele ucrainene (nu neapărat pe ucraineni!) și că, într-o țară ca Franța, au ajuns să fie devalizate camioanele care transportau produse din carne de origine românească (în timp ce șoferul român a fost pur și simplu lăsat în pace). După părerea mea, cerealele ucrainene și carnea românească dovedesc un lucru care ar trebui să ne înfricoșeze pe toți: că principiul „foarte capitalist” al liberei circulații a bunurilor (sau a mărfurilor) pe teritoriul Uniunii Europene — care, alături de cel al liberei circulații a capitalurilor și a persoanelor, constituie osatura edificiului comunitar — este disprețuit mai ales de comercianții vechii Europe. Un sâmbure de justificare există în atitudinea fermierului francez. Că vrem sau nu să o recunoaștem (din eleganță sau pentru că pur și simplu îi iubim, așa cum este cazul meu), francezii nu s-au rupt niciodată de modelul burghez construit sub a III-a Republică, între 1870 și 1940, pentru care o afacere de succes era aceea care funcționa (aproape) în regim de monopol, nu era deranjată de concurența specifică unei piețe libere, de mari dimensiuni și se bucura de atitudinea protectivă a statului. Dacă vă gândiți o clipă la romanele lui Hugo, Balzac sau Dumas tatăl, cred că ați înțeles ce voiam să vă spun. Or, Uniunea Europeană a stăruit în a încerca să dovedească lumii că este capabilă să facă față capitalismului deschis, maximal concurențial și, implicit, înalt competitiv. Poate că instituțiile europene cred în acest capitalism, dar fermierul francez — care este prototipul omului de afaceri al vechii Europe — nici nu vrea să audă de el. Lui îi este de folos capitalismul născut în secolul al XIX-lea și practicat cu succes pe tot parcursul secolului XX. Capitalismul „stângist” — și o să vă rog să nu vă lăsați șocați de stilistica folosită — de care Uniunea Europeană s-a agățat în ultimii ani ar putea-o pulveriza cam în același fel în care fermierii francezi pulverizează bălegarul pe zidurile frumoaselor edificii de pe Champs-Élysées.
