„Uneori, ești propriul tău cobai” – Interviu cu artistul vizual Mircia Dumitrescu

316

Mircia Dumitrescu (n. 1941Căscioarele, România) este grafician, pictor și sculptor român. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, doctor în Arte Vizuale, profesor universitar al Academiei de Arte Plastice Nicolae Grigorescu” și membru corespondent al Academiei Române (din 2013). Cariera artistică a domnului Dumitrescu este impresionantă, numărând zeci de expoziții personale, în țară și străinătate, sute de participări în expoziții de grup, peste 20 de premii și distincții naționale și internaționale. Domnia sa a realizat ilustrații pentru numeroase cărți ale unor importanți autori români și străni, cât și copertele a peste o sută de volume, majoritatea de poezie, fiind unul dintre artiștii vizuali foarte apropiați de lumea literară românească și scriitorii ei.

Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?

Mircia Dumitrescu: Mă situez artistic, cu consecvență, în ariergarda avangardei. Nu mă pot lipsi de iubirea experienței trecutului, de valorile profesioniste ale desenului și culorii și sunt circumspect la modele de împrumut ce nu se sprijină pe grundul existențial al lumii tale.

Cred că privitorul modern nu are timp și înțelegere pentru experiențele formale nereușite. La privitor trebuie să ajungă sinteze de inteligențe și forme suficient șlefuite.

Cât despre artă? Arta ține de altceva, fiind singura dimensiune ce dă naturalețe omului și care-i justifică dorința de a fi în viață. Forma artistică se restrânge prin transmiterea idealistică și emoțională, iar eu nu doresc să o las la voia privitorului, propunând-mi o operă cu indice ridicat de siguranță calitativă, ideatică și formală, care să depună mărturie în timp.

Dali spune că nu trebuie să ne chinuim să fim moderni, că suntem, vrând, nevrând — aici mă gândesc la experiența trăită de o ființă care nu avea nici vedere, nici auz și care a reușit să se înșurubeze în real folosindu-se de vibrațiile gâtlejului îngrijitoarei lui; prin tactilitate a descoperit sunetele, sentimentele, cuvintele, a devenit profesor încercând să fie de ajutor altor ființe neajutorate.

R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum? Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?

M.D.: Nu sunt adeptul salturilor, nici al găselnițelor, mă situez pe anexarea de teritorii de înțelegere spirituală și pe acumulare din ce în ce mai performantă de manualitate. Compozițiile le structurez în cicluri prin care sondez o idee, o lume, un sentiment etc., iar ele, la rândul lor, îmi dictează abordarea formală a stilului. Nu îmi cultiv un stil căci nu aș vrea să rămân blocat într-o formă deja recunoscută. Prefer să fiu liber în exprimare, mulându-mă pe cerințele ideatice sau ale subiectului. Vizibile în exemplificare sunt ilustrațiile pe care le-am făcut în timp și cred că am aplicat abordări diferite ca formă, de la Creangă la Ovidiu, la Eminescu, Panait Istrati etc. La fel și în abordările compoziționale, unde până și tehnica îmi este impusă de ceea ce vreau să exprim.

Am mare respect pentru lumea scriitorilor, de care m-am apropiat, pe care o iubesc mai mult decât pe aceea a plasticienilor, încercând să fur moduri compoziționale, idei și chiar și dragostea lor. Oricum, nu doresc să-i trădez niciodată.  Îmi amintesc de regia făcută la opera lui Enescu, Oedip Rege, politizată, așa fiind moda, cu tablouri pancardate de dictatori, pe când Enescu cerea ca reprezentarea să fie atemporală.

R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist?, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?

M.D.: Copiii fac prin desen un alfabet al cunoașterii, până în clasa a VII-a, când controlul este preluat de cuvânt. Abia mai târziu cel ce se va apuca de desen cu pasiune și multă muncă va deveni artist. Dacă în clipa în care își depune munca, gândirea și frumusețea sufletului pe hârtie nu are credința că este cel mai bun, atunci să se lase de artă. Este adevărat că a doua zi, rușinat, poate ascunde sau rupe desenul ca să o ia de la capăt, dar ce lume frumoasă are artistul!

R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți — dacă e cazul — realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?

M.D.: Sigur că visezi, dar personal nu am visat niciodată că voi realiza visele altora prin tipărirea manuscriselor eminesciene. Nu am vrut să fiu profesor universitar, să fiu membru al Academiei Române, dar am dorit să mă apropii de modele intelectuale majore, așa cum și tata i-a avut ca profesori pe Iorga, Simionescu, Mehedinți, Gusti. Cu mine realitatea a fost mult mai generoasă.

R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți? 

M.D.: Cum să nu te oglindești, cum să nu-ți înțelegi propriile sentimente, trăiri ce se materializează în fața ta? Uneori, ești propriul tău cobai. De mic am fost fascinat de unul dintre ultimele autoportrete ale lui Rembrandt, el, care își făcuse o mulțime de chipuri. El, tânărul, victoriosul, chipeșul, căsătoritul, acum a pierdut totul: el, bătrânul, el știrbul, el bolnavul, el săracul, el râde… O gură știrbă până la urechi, rânjind în fața vieții și a morții, căci știe că este un învingător.

(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)

LĂSAȚI UN MESAJ