Sunt pasionat de explicații. Le devor, mai ales în scris. Iar azi există o bogată și chiar fascinantă bibliografie în domeniu. Găsesc asemenea lucrări peste tot. Dar cum le găsesc?
Firește, seducătoare — prin argumentație, prin bogăție semantică, prin stil. Și, bineînțeles, prin umor. Ele riscă să devină un gen literar (și epic, și liric, și dramatic) în sine. Riscă și — cine știe? — poate că, într-adevăr, câștigă.
Rădăcina acestei pasiuni îmi stă probabil încă bine înfiptă în adolescență, când, elev de liceu fiind, mi se spunea poate prea des: „Nu am nevoie de nicio explicație. Puneți geamul!”. Iar cuvintele mele rămâneau suspendate în aer, ca niște fluturi stealth, invizibili pe radarul directorului din fața mea. Voleul cu șiretul, paralelogramul forțelor, parabola în câmp gravitațional și, mai cu seamă, valoarea accelerației gravitaționale la câmpie nu interesau pe nimeni, în ciuda faptului că tocmai aceste elemente explicau pe deplin folha seca prea înaltă ca să nu mi se oprească în fereastra închisă de la etajul doi al școlii.
Iar frustrarea, precum cenaclul literar, dacă nu m-a făcut un onorabil autor de explicații, m-a făcut, cu siguranță, un bun cititor.
Și în această nobilă, prin modestie, calitate, am abordat lectura textului următor: „Sub sarcina greutății, piesele fie au fisurat pe venatură și s-au rupt, fie s-au ridicat în punctul de apăsare cu roata și după trecere au căzut înapoi, știrbindu-se canturile sau rupându-se colțurile”, descoperit pe digi24.ro. El aparține, ca orice articol științific, unui colectiv de autori. Mai precis, reprezentanților firmei de construcții ce se ocupă de amenajarea Traseului Revoluției în Timișoara, marcat prin plăci de granit. Iar postfața semnată de viceprimarul Ruben Lațcău îl completează fericit, deși atipic pentru o lucrare academică: „Noi deja am demarat niște investigații tehnice, să vedem exact dacă piatra corespunde cu specificațiile, vom face niște analize de laborator. Firma care execută lucrările deja și-a asumat, în scris, că va înlocui toate pietrele care au fost ciobite sau care s-au fisurat”.
O formidabilă risipă de literatură în locul unei atât de seci propoziții: „Nu am nevoie de nicio explicație”. Dar ce ne-am face fără multe vorbe? Am lucra mai bine?
Nu cred, fiindcă, la atâtea cuvinte, nu se poate să nu răsară și unele cu simbolistică înaltă. Și dacă mă gândesc la seara zilei de 17 decembrie anul trecut, când, în Piața Operei, în fața scenei de pe care Fuego-ul rock ‘n’ roll românesc, Ștefan Bănică Jr., aprinsese, în 30 noiembrie, lumina de Crăciun și unde micile balerine ale unei școli din urbe interpretau „Spărgătorul de nuci”, am întâlnit primele fisuri în granitul turcoaz iranian, îmi dau dreptate.
Citatele de mai sus ar putea primi titlul generic Unde dai și unde crapă. Chiar dacă istoria e o nucă tare, iar granitul iranian o rocă moale. Ce crapă, iată, zilele acestea, ca pentru elevii de gimnaziu, dotați cu profesoare avide de cunoaștere printre zgârie-nori și mall-uri, din Dubai până în ISJ Vrancea, unde șefa îi pune absenți punând, totodată, și ea, o bomboană cât „bolovanii lui Lațcău” pe spațiile verzi din Timișoara, pe coliva învățământului românesc și coborând visul unei vacanțe „de schi” din Burj al-Arab în catalog. Fiindcă în educație știm să spunem răspicat: Nu am nevoie de nicio explicație!”.
Iată ce se întâmplă când calci cu o roată pe plăcile abia montate în Piața Operei! Însă roțile mașinilor de aprovizionare a Târgului de Crăciun și, mai grav pentru sobrietatea noastră progresistă, a localurilor pot fi, foarte elegant, înlocuite cu tălpile de teniși oengiști ce-și aprovizionează sediile cu hârtie de imprimantă. Deși prima tentativă în acest sens a eșuat, nu trebuie să descurajăm.
