Cei care suntem deja mai în vârstă, am văzut multe lucruri şi avem, într-un anume fel datoria de-a vorbi despre ele. Repet, chestiuni nu povestite ci receptate „în direct”. Rostul acestor depoziţii nu e doar statistic ci prin ele transpare şi efortul de falsificare a vieţii, istoriei depus de autorităţile comuniste imediat după preluarea, prin forţă, a puterii. Trebuia un decor, un climat nou pentru tot ce se pregătea. La nivelul de jos, în acest efort general de creare al „omului nou” şi-al unei societăţi pe potrivă, au acţionat activişti rudimentari, la nivelul de sus, minţi mai subtile, chiar scriitori, îndemnaţi pe calea aceasta nu atât de mai vechi vederi „de stânga”, cât de profiturile imediate. Halal, caractere.
Astfel, în literatură, se conturează trudnic, cu lipsă de talent, chipul „revoluţionarului”, muncitor, ţăran simplu, dar inteligent, în permament proces de autoinstruire, animat de spiritul dreptăţii, de o ură nestinsă contra claselor exploatatoare. Sacrificiul vieţii, al sănătăţii, eforturile supraumane în toate direcţiile, pentru cauza nobilă a unei lumi noi, caracterizează pe eroul plăsmuit în romane precum „La cea mai înaltă tensiune ( Nagy Istvan), „Bărăgan ( V.E. Galan), „Mitrea Cocor „ (M. Sadoveanu, dacă el chiar şi este). Adăugăm aici şi un număr impresionant de poezii( Porumbacu, Deşliu, Breslaşu, Cassian, etc), care proslăvesc colectivizarea agriculturii, munca fără răgaz din uzine şi la cele mai înalte tonalităţi pe conducătorii de Partid şi de Stat. Le făceau pe toate acestea din confortul unor „case de creaţie”, pe bani foarte buni. De ce să fie uitaţi? Ani şi ani bieţii elevi, au trebuit să buchisească aceste orori, pentru a promova examene, pentru a ajunge la o diplomă. Un alt val de neadevăruri, pe lângă cel menţionat sumar mai sus, se revărsa asupra naţiei de pe ecranele cinematografice. „Văzutul” ajungea mai repede la sufletul oamenilor, extrem de derutabili, decît „cititul”. Pentru luminarea „socialistă” a satelor, în primii zece ani după răuboi-al doilea-se utilizau aşa zisele „caravane cinematografice”. Cine-şi mai aminteşte de ele? Un soi de autobus mai mic, un aparat de proiecţie, un difuzor muzical şi un şofer care răspundea de toate. Filmele, în proporţie copleşitoare ruseşti, aveau două deschideri, spre colhozuri, cu secvenţe de umor grosier,spre războiul de apărare al patriei, cu imaginile unui eroism greu de crezut. De prin anii 60, dar posibil şi ceva mai repede, intră în circulaţie şi filmele româneşti. Câteva teme pot fi identificate aici…Vigilenţa armatei şi securităţii pentru prinderea „infractorilor” de toate soiurile veniţi cu gânduri rele de peste graniţă. Se derulau apoi pelicule în care occidentalii, prin intermediul unor români trădători de ţară, voiau să sustragă, secrete, informaţii cu caracter ştiinţific, industrial.Cine de la cine să fure… Se mai pedala apoi pe rolul comuniştilor în actul de la 23 august, 1944, trecându-se-n contul lor şi o serie de atentate contra armatelor hitleriste, aflate deja în degringoladă. Mai era cultivată cu stângăcie, cu minimă încărcătură artistică, dincolo de limitele credibilului, tema tânărului intelectual profesor, medic, inginer, repartizat după încheierea studiilor „la ţară”. Nimerea acolo într-o lume dominată de preşedinţi de C.A.P., ori directori de şcoală cu vederi încă retrograde, înţepeniţi în tot felul de rutine, incapabili să vadă adevăratul drum de urmat. Se încingea ,atunci, cu scene de tot hazul, fireşte, involuntar, o luptă între „vechi” şi „nou”, în care acesta din urmă, era ajutat, să zicem, de o învăţătoare sau de o activistă de la primărie. Profesorul, medicul sau inginerul cu vederi noi se puteau îndrăgosti de acestea. Idila pudică, uşor zglobie, fără note de erotism, doar la nivel de cuvinte, prindea contur de regulă, la reuniunile de dans organizate de tinerii U.T.C-işti ai localităţii. S-a încercat chiar acreditarea ideii cumsecădeniei miliţienilor de toate gradele prin intermediul peliculei „B.D. în acţiune”. Ce să vezi, în înalte interpretări, colonei, maiori, căpitani, sergenţi ( celebrul Căpşună), necruţători cu infractorii depistaţi fără greş, dar amabili, curtenitori, de o politeţe, aş zice „franţuzească”, cu cetăţenii obişnuiţi. Până şi motanul la vederea unor asemenea secvenţe îşi lasă ghemul cu care se joacă şi se aşterne pe râs. În toate aceste filme „omul rău”, integral rău, era imediat identificat. Purta ostentativ ochelari de soare, vestimentaţie ne-socialistă, era non-conformist, liber în expresii, sadic, cinic, afişându-se cu femei, la rândul lor, non-conformiste. Dialogurile dintre personaje erau artificiale, oscilând între limbajul neaoş, uşor pornografic şi cel sentenţios, voind să trădeze lecturi. Nimic credibil, după care să poţi spune, „da, aşa-i”…Acestor producţii cinematografice puse în slujba falsului, le-au căzut victime mari actori, Calboreanu, Ciubotăraşu, Ştefan Iordache, Amza Pelea, Elvira Godeanu, Olga Tudorache, Ion Caramitru, Iurie Darie, Papaiani, Dem. Rădulescu. Din tot acest vălmăşag de filme trei au fost, cu adevărat, realizări…”Pădurea Spânzuraţilor”, Enigma Otiliei”, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”…Poate să mai fi fost şi altele care să-mi fi scăpat.
Articolul acesta, poate puţin plicticos, cu teme reluate, a pornit de la revizionarea absolut întâmplătoare, a unui film românesc, socialist, „Acţiunea Autobuzul”. Toate studiourile occidentale la un loc nu l-ar fi putut realiza. Dialoguri, situaţii, secvenţe de amănunt, toate de o stupiditate uimitoare, atingând, în fapt, perfecţiunea. Epoca, instituţional s-a terminat, a fost crudă, nivelatoare, de orizont îngust, dar a lăsat, peste timp, prin multe din „realizările „ ei, pretexte pentru a râde de ea dar, mai ales, de noi, de oamenii ce se consideră a fi cele mai înţelepte vieţuitoare. Nu ezitaţi, deci, „Acţiunea Autobuzul”, „Alarmă în munţi”, sau vreo pagină din „Mitrea Cocor”, „La cea mai înaltă tensiune”. Chiar şi pentru cei cu un minimal umor, relaxarea e sigură.