În spațiul public românesc apare periodic o temă care pare să revină cu regularitate: ideea că organizațiile neguvernamentale ar acționa în mod opac, sub influențe externe, uneori chiar împotriva intereselor statului. Argumentul este de obicei simplu: dacă ONG-urile participă la dezbateri publice și influențează decizii politice, ele ar trebui tratate aproape ca actori politici și supuse acelorași suspiciuni.

Problema nu este însă întrebarea despre transparență. Problema este premisa de la care pornește această suspiciune generalizată.

Societatea civilă nu este o anomalie a democrației. Este una dintre condițiile ei.

Conceptul de „spațiu public” descris de Jürgen Habermas se bazează tocmai pe existența unor organizații independente care pot critica puterea politică și pot reprezenta interese sociale care nu se regăsesc întotdeauna în partide sau instituții ale statului. În mod similar, analiza despre societatea civilă modernă a lui Hannah Arendt arată că libertatea politică reală apare tocmai în spațiile dintre stat și individ.

În acest sens, ONG-urile nu sunt o anomalie. Sunt o infrastructură democratică.

Transparența este legitimă

Există, desigur, o discuție legitimă despre transparența finanțărilor.

Organizațiile civice care pretind că reprezintă interesul public trebuie să fie transparente în privința resurselor financiare, a conducerii și a activităților lor. În România, legislația privind asociațiile și fundațiile — inspirată încă din tradiția juridică stabilită prin Legea pentru asociațiuni și fundațiuni din 1924 — prevede deja mecanisme de înregistrare, raportare și control.

Această transparență este necesară.

Dar transparența nu este același lucru cu suspiciunea generalizată.

A cere ca fiecare organizație civică să fie tratată implicit ca potențial instrument al unor interese ostile nu întărește democrația. O transformă într-un sistem defensiv, în care societatea civilă devine suspectă prin definiție.

Diferența dintre influență și conspirație

Criticii ONG-urilor invocă adesea faptul că acestea influențează politicile publice.

Este adevărat. Dar tocmai acesta este rolul lor.

În orice democrație funcțională, politicile publice sunt influențate de mai multe categorii de actori: partide, sindicate, patronate, organizații profesionale, think-tank-uri sau organizații civice. A considera că influența ONG-urilor este suspectă doar pentru că nu aparțin statului înseamnă a confunda pluralismul cu conspirația.

De altfel, istoria recentă a României arată că multe dintre reformele instituționale importante — în justiție, administrație sau transparență publică — au fost susținute sau chiar inițiate de organizații civice.

Societatea civilă nu este doar critică. Este și resursă.

Riscul discursului despre „ONG-uri ostile”

În ultimii ani, discursul despre „ONG-uri suspecte” a devenit frecvent în mai multe state europene.

De multe ori, el a fost folosit pentru a justifica restrângerea activității organizațiilor civice sau pentru a delegitima criticii guvernării. În astfel de contexte, apelul la securitate națională sau la influențe externe devine un instrument retoric util pentru a transforma dezbaterea publică într-o problemă de loialitate.

Democrațiile mature evită această capcană.

Ele nu tratează societatea civilă ca adversar, ci ca partener critic.

Întrebarea corectă

Adevărata întrebare nu este dacă ONG-urile trebuie să fie transparente. Desigur că trebuie.

Întrebarea este dacă vrem o societate în care orice organizație independentă este privită cu suspiciune sau una în care pluralismul social este considerat o resursă democratică.

Democrațiile nu devin mai puternice prin reducerea spațiului civic.

Devine mai vulnerabile.

Pentru că, în lipsa societății civile, statul rămâne singurul actor al vieții publice. Iar istoria europeană ne-a arătat de multe ori cât de periculos poate fi acest lucru.