Train to Busan: scenariu apocaliptic, ori agresivă oglindire a contemporanului?

81

În 2016, regizorul coreean Sang-ho Yeon lansa la Cannes ceea ce părea a fi o tipică adaptare a unui scenariu apocaliptic prin care zombie sunt creați ca urmare a unei izbucniri pandemice, punând stăpânire pe întreg destinul planetar. Oferind suspansul și claustrofobia necesare, prin piperarea cu elementele specifice unei producții horror de succes, Train to Busan (Busanhaeng) surprinde printr-un original dificil de creat în abordarea unei tematici atât de des uzitate. Ca o explorare a umanului în stare de criză, scenariul supranatural reprezintă mai degrabă un pretext pentru analiza tendințelor sinucigașe, creatoare în primul rând de astfel de urmări dezastruoase.

Încă de la deschiderea producției se conturează cadrul prielnic pentru declanșarea unei pandemii aparent fără remediu, cauzate de obscure petreceri la un centru biochimic, în fața căruia o căprioară, lovită de mașină, se ridică, aparent fără răni, cu ochi albaștri, translucizi.

Îmbarcarea în trenul cu destinația finală Busan aduce laolaltă un număr de personaje, inițial ușor de identificat drept tipice pentru un film cu zombie. Cu accentul pus pe criza paternală dintre o fiică (Su-an Kim) ignorată de părintele (Yoo Gong), divorțat, obsedat de propria muncă, a cărei implicare pare posibil semnificativă în declanșarea haosului, relația dintre cei doi urmează a fi deconstruită, devenind în final dificil de digerat ca factor emoțional principal, asigurat și datorită performanței ireproșabile a actorilor. Accidental, mai degrabă, din spontana dorință a fetei de a-și vedea mama, cei doi se îmbarcă în călătoria extrem schimbătoare de percepții și destine, metaforică pentru o examinare psihanalitică. Pe lângă aceștia apare un cuplu cu soția însărcinată (Yu-mi Jung), care va fi supusă preluării rolului matern înainte de pregătirea psihică și soțul (Dong-seok Ma) aparent ironic, un erou martir în final. De asemenea, este prezentă și o echipă de jucători de baseball școlar, prin care este îngăduită explorarea inocenței iubirii, camaraderiei, cum de altfel și un om fără cămin (Gwi-hwa Choi), a cărui prezență, contrastantă clasei sociale predominante și dizgrațiate, se dovedește vitală. Relația dintre două surori accentuează dragostea orbitoare de moralitate, iar prezența antagonistului Yon-suk (Eui-sung Kim) este inevitabilă și poate cea mai semnificativă pentru producție. În spaima creată, cedarea psihică și punerea personalului asupra oricărui altuia reprezintă tendința cea mai regăsită în istoricul uman ghidat de supraviețuirea celui adaptat, Yon-suk fiind poate mai mult decât un antierou: o reflexie a firii instinctuale, lipsite de raționalitate. De aici și ușurința manipulării masei de călători, prin răspândirea de idei false, dar provocatoare de teroare și întăritoare de stratificări prin alungarea supraviețuitorilor care au intrat în contact cu cei bolnavi și, astfel, cu condamnarea la propria finalitate. Tatăl protagonist, Seok-woo, își învață fata necesitatea concentrării asupra propriei siguranțe, fata, crescută de mamă printr-o prismă umanitară, condamnându-l pentru egocentrismul care a pus punct final unității familiei. Train to Busan demonstrează, prin conștientizarea protagonistului, prin sacrificiile umane necesare învățării, importanța colaborării în momente de criză, contribuția fiecăruia și apelul la umanitate fiind singurele opțiuni în asigurarea a măcar unui număr minuscul, dar considerabil de supraviețuitori.

Amplasarea acțiunii într-un tren nu este, de altfel, ieșită din comun, dar contribuie, inevitabil, la accelerarea tensiunii, în concordanță cu tehnologia superioară din Coreea de Sud. Totodată, dimensiunea spațială oferă prilejul oportun strecurării metatextuale, Train to Busan fiind mult mai mult decât ceea ce este vizibil la suprafață. Cinematografia splendidă, marca Yang Jin-mo, precum și halucinantul joc al camerei, naturalețea mutanților, definiți prin agilitate fizică, având însă lacune prin marea lor slăbiciune de a fi orbi, asigură succesul estetic al producției. Coloana sonoră, de asemenea, permite parcurgerea tumultoasă a escaladării dinamice în momente pline de acțiune, cum de altfel și melodramatica experiență pe ritmul clapelor de pian.

E greu de condamnat dificultatea în selectarea necesarului informativ, al reacției logice și prezența jurnalismului, a televizării evenimentului pe parcurs ce acesta escaladează, presa fiind pretutindeni, ba stârnind chiar un râs scârbit, în asigurarea autorițăților că evenimentele sunt sub control, că un pericol nu există, călătorii reacționând prin nostalgie la un sistem anterior, care acționa la rebeliuni comunitare prin violență imediată. Este de întrebat: își are o criză, precum cea tematizată, necesitatea?

Yeon realizează prin creația sa remarcabilă o subtilă, dar pregnantă oglindire a sistemului social omniprezent în umanitatea contemporană, categorizarea și creația de distincții îngrăditoare, producătoare de stereotipii și de sentimente individualiste regăsindu-se, în vagoanele trenului, desăvârșit din punct de vedere infrastructural.

Poate o întipărire a mesajului cinematic redat și o mai bună colaborare, o gândire repetată, reanalizată înaintea luării unei decizii ar fi naiv de dorit și ar crea prea multe speranțe, dar tragicul deloc siropos din Train to Busan necesită o atenție cât mai largă, indiferent de spațiu ori timp, dar urgentă în perioada incertă de azi.

LĂSAȚI UN MESAJ