Alexandru Călinescu este un istoric literar, critic literar și publicist. Este profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași. A fost directorul Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu din Iași. A fost profesor la INALCO, la Paris, și este specialist în Marcel Proust. Profesorul Călinescu a fostinvitatul special al reputatutului realizator de talk show cultural francez Bernard Pivot, gazda emisiunii „Double Je special Iași”, care a fost filmată în Iași în 2004. Este autorul mai multor cărți de critic literară și eseistică, pentru care a obținut importante premii naționale și internaționale. În 2004 a fost ridicat la rangul de Cavaler al Ordinului Național de Merit de către președintele Franței.
Robert Șerban: Ați fost cadru didactic universitar patru decenii. Ați predat și în Franța, la Paris. Fiind, totodată, și scriitor, sigur aveți o componentă… ludică. Așa că vă propun un joc: sunteți ministrul Educației din România. Care sunt cele patru măsuri pe care le veți lua rapid pentru a redresa sistemul nostru de învățământ?
Alexandru Călinescu: Am fost la catedră 45 de ani bătuți pe muchie, din 1967 până în 2012. Intră aici și cei șase ani când, între 1991-1997, am predat la Paris, la INALCO, dar chiar și atunci mă ocupam, mai ales vara, de doctoranzii mei din țară. Cred că am, după cum spuneți, și o componentă ludică, dar nu numaidecât în calitatea mea de scriitor ci și în ipostaza de profesor. În definitiv, un profesor trebuie și să joace puțin „teatru”, să facă „spectacol”, să „pună în scenă” dialogul cu studenții. Plus că am fost adeptul unui comportament dezinhibat, am acordat glumelor și „jocului” un loc destul de important. Dacă mi-a reușit sau nu – asta numai foștii mei studenți pot să o spună. Recunosc însă că n-am împins niciodată gluma atât de departe încât să mă imaginez în postura de ministru al Educației. Deși apreciez mult umorul negru…
Patru măsuri, spuneți Dumneavoastră? O, Doamne… Fiindcă îmi vine fatalmente în gând imaginea acelui personaj ignar și penibil care este în acest moment ministru al Educației (predecesorul meu, cum ar veni), prima măsură ar fi să anulez dispozițiile aberante pe care le-a dat și să restabilesc acele măsuri pe care le luase profesorul Mircea Dumitru în mult prea scurtul său mandat. Doi: aș discuta cu academicianul Viorel Barbu, cu academicianul Marius Andruh și i-aș ruga să revină la responsabilitățile pe care le aveau în cadrul CNATDCU, în ideea de a reda acestui organism prestigiu și eficiență (mă gândesc, ați ghicit, la doctoratele plagiate). Trei: aș stabili drept prioritate absolută a mandatului meu finanțarea decentă a învățământului (presupunând, evident, că aș face parte dintr-un guvern responsabil). Patru: aș constitui, la conducerea ministerului, o echipă formată din oameni competenți și onești, o echipă capabilă să demareze procesul de însănătoșire și redresare a învățământului românesc. Primele patru măsuri, ați spus. Am noroc: bine că nu m-ați întrebat care ar fi primele zece…
R.Ș.: Este un fapt evident că oamenii – mai ales cei tineri – citesc tot mai puțin. Or, se știe că lectura e formatoare, e un exercițiu intelectual fundamental pentru spiritul omului. Ce credeți că s-ar putea face (de către învățători, profesori, autorități, scriitori, editori, bibliotecari) ca lectura să devină atractivă? Ce strategii ar trebui aplicate în magnetizarea potențialilor cititori? Considerați că obiectul carte încurcă noua generație, care e obișnuită cu suporturi electronice pentru citit? Apropo, mai dați vreo șansă cărții de hârtie pe termen lung?
A.C.: Se citește mai puțin, oricât ar încerca unii să ne convingă că, de fapt, nu s-a schimbat mare lucru. Mărturisesc că am părăsit catedra fără regrete: studenții erau tot mai slabi, aveau goluri considerabile de informație, nu păreau interesați de autorii despre care vorbeam. Existau și excepții, dar asta era nota dominantă. Cel puțin în specialitatea mea, literatură franceză, eram departe de perioada fastă (strict din acest punct de vedere, desigur) a anilor ’70-’80. A devenit, cum sugerați, un obstacol cartea ca obiect? M-aș mira, este totuși un obiect maniabil, ușor de transportat, îl poți avea oricând la îndemână, este unul din obiectele care (precum roata, de pildă) au rămas aceleași de-a lungul secolelor. Nu cred că trebuie să ne grăbim profețind dispariția cărții. N-am nimic împotriva suporturilor electronice, ele pot fi complementare și, utilizate cu discernământ, pot aduce mari servicii. Din păcate, nu dețin secretul metodei care să deschidă gustul pentru lectură. Poți fi animat de bune intenții dar riști să aluneci în pisălogeală didactică. Nu mai știu cine spunea că te naști cu aplecare către lectură așa cum te naști blond sau cu ochi căprui. S-ar putea să fie ceva adevăr aici.
R.Ș.: Vă fac o mărturisire, domnule Călinescu: mă obsedează faptul că timpul trece mai repede decât… înainte. Și am convingerea că nu e doar o percepție generată de faptul că am eu mai multă treabă, ci că e un fenomen real: timpul s-a comprimat! Una arată ecranul ceasurilor, alta se petrece e în realitate. Vă întreb ca de la balanță la balanță: are timpul de azi o viteză mai mare decât cel de acum… 30, 40, 50 de ani?
A.C.: Pentru mine, dragă domnule Robert Șerban, timpul trece cumplit, necruțător de repede. Îmi amintesc cât de lungi îmi păreau zilele în copilărie, dar chiar și mai târziu, era – cum să zic – o durată pe care o simțeai, de care aveai răgazul să te bucuri. Sigur că alta e percepția timpului la o vârstă matură, când parcă nici nu mai apuci (și adesea chiar nu mai apuci) să faci toate treburile pe care ți le-ai propus. Pe de altă parte, este limpede că lumea noastră a adus cu ea o accelerare a timpului: trăim sub semnul vitezei, al nerăbdării, al „urgenței” (de multe ori nejustificată de nimic). Comunicarea se reduce la formulele sintetice din sms-uri sau mail-uri; nu mai scriem scrisori, în schimb se trăncănește infinit la telefon precum și la talk-show-urile politice. O vorbărie care maschează vidul. Altfel, cum spuneam, trăim cu fascinația instantaneității, dacă îmi e permis acest cuvânt. Cafea instant, mesaj instant, selfie instant ș.a.m.d. Și apropo de lectură: lectura presupune răbdare, posibilitate de a te lăsa în voia reveriei, de a reflecta, de a te întoarce din drum și de a reveni asupra unor pasaje ori pagini deja citite etc. Exact contrariul grabei ce pare să fi pus stăpânire pe oameni.
R.Ș.: Ce ați învățat din lectura lui Proust?
A.C.: Este o carte din 1997 a lui Alain de Botton care se intitulează chiar așa: Cum poate Proust să vă schimbe viața. Reiau câteva din titlurile capitolelor: cum să iubești viața, cum să citești pentru tine însuți, cum să nu te grăbești (!), cum să-ți exprimi emoțiile, cum să deschizi ochii, cum să fii fericit în dragoste. În fond eseistul fructifica o idee binecunoscută, aceea că marii artiști modifică modul nostru de a percepe realitatea și, totodată, modifică trăirile noastre interioare. Nu spunea Oscar Wilde că abia picturile lui Turner l-au făcut să vadă ceața deasupra Tamisei? Nu iubim oare „ascultând” nu o dată de modele livrești, „imitând” – inconștient – povești celebre de dragoste? Nu ne ordonăm amintirile, după ce l-am citit pe Proust, în funcție de capriciile „memoriei involuntare”? Nu identificăm snobismul gândindu-ne la saloanele Guermantes și Verdurin? Nu ne vine în minte, în fața spectacolului adolescenței exuberante, imaginea „fetelor în floare”? Opera lui Proust e un rezervor inepuizabil de sugestii și de asociații posibile. Am înregistrarea unei emisiuni pe care a realizat-o odinioară Roland Barthes pentru France Culture și în care vorbea despre Parisul lui Proust. Deși altele sunt locurile încărcate de poeticitate la Proust (spațiile imaginare din Balbec și Combray), Parisul lui are o forță evocatoare remarcabilă și reprezintă în același timp o „geografie” socială revelatoare. Îndrăgostit iremediabil eu însumi de Paris, cum să nu fiu sensibil la acest aspect ? Și poate că tot în Proust găsim răspunsuri la întrebarea Dumneavoastră despre timp…
R.Ș.: Dincolo de plăcerea estetică, de evadarea în ficțiune, de jocurile inteligenței, ce „foloase” se pot trage din citirea literaturii?
A.C.: Așa cum se pare că nu învățăm nimic din istorie, e posibil ca nici din literatură să nu tragem cine știe ce „foloase”. Mulți s-au iluzionat că literatura poate avea o funcție pedagogică, moralizatoare, că îi poate face mai buni pe oameni. Dar bestii au fost (și sunt) și dintre cei care n-au pus niciodată mâna pe o carte, și dintre cei cu lecturi întinse. Autorii genocidului din Cambodgia, liderii Khmerilor roșii, făcuseră studii la Paris, se spune chiar că recitau din Baudelaire și Verlaine. Tot la Paris a studiat și alt comunist criminal, dictatorul albanez Enver Hohxa. Ca și faimosul motor care, Mihai Ursachi dixit, nu i-a folosit la nimic omului din Tecuci, literatura poate fi de o totală, dezolantă inutilitate. Sigur, admit că există și exemple (nu puține) care contrazic aceste constatări sceptice. Dacă ar fi să caut alte răspunsuri, cu greu aș putea evita locurile comune: literatura „ne lărgește orizontul”, ne face mai pregătiți „în fața vieții”, ne ajută să depășim momentele dificile (e funcția ei terapeutică) etc. Fără să fie numaidecât false, astfel de afirmații par convenționale și conformiste. Așa că vă rog să le ignorați.
R.Ș.: Care credeți că sunt principalele motive pentru care oamenii scriu ficțiune?
Nu toți oamenii (din fericire) scriu ficțiune dar toți oamenii „comit” ficțiune, cel mai adesea fără să fie conștienți de asta. Când cineva, prin simpla relatare a unor fapte, intervine cu detalii pe care le dorește plastice, exagerează ca să impresioneze interlocutorul sau pur și simplu minte (fantazează) cu bună știință, face ficțiune. Nabokov are undeva o foarte frumoasă definiție a literaturii. Literatura nu s-a născut, spune el, atunci când, în vremuri străvechi, un băiat venea fugărit de un lup și țipând după ajutor: „lupul, lupul!”, literatura s-a născut când băiatul striga „lupul, lupul !” fără să fie nici țipenie de lup. Nu contează că, tot repetând minciuna, nimeni nu l-a mai crezut și nu i-a sărit în ajutor când chiar a venit lupul, cu urmările fatale pe care le bănuim. Important aici, conchide Nabokov, este să vedem că asta este literatura, invenție, minciună, ficțiune. Evident, simpla minciună nu devine automat literatură, am avea atunci, grație guvernanților noștri, cea mai formidabilă literatură din lume. Putem aminti apoi explicațiile clasice: ficțiunea permite multiplicarea eului, eliberarea de complexe etc. Problema aici este că aceste motivații nu caracterizează doar ficțiunea, ele se aplică și scrierilor „subiective” – jurnale, memorii, autbiografii. Care însă, adesea, pot conține și o doză importantă de ficțiune…
R.Ș.: Unde este… ruptura între un mare scriitor și unul ca toți ceilalți? Ce face diferența între cărțile cu adevărat importante și celelalte? Cine rezistă timpului și cine nu?
A.C.: Nimeni nu poate prevedea (garanta) că o operă va rezista sau nu timpului. Ierarhiile se schimbă, noi validăm literatura dinspre prezent spre trecut și nu dinspre prezent spre un viitor incert. O carte importantă într-un anumit moment istoric își poate pierde relevanța când contextul s-a schimbat. Racine este un autor extraordinar dar nu putem decât să constatăm că modernitatea l-a impus pe Rimbaud. Ideal ar fi ca un mare scriitor să fie și un scriitor citit, nu numai unul încremenit în canoanele didactice. Dar îmi cereți, din nou, să dezvălui un secret pe care nu-l cunosc. E mai bine așa: dacă am ști cum se „fabrică” un scriitor mare, literatura, ca să-l parafrazez pe personajul lui Caragiale, n-ar mai avea nici un haz…
Interviu realizat de Robert Șerban