Maestrului culorilor, Ferenczy József, a iubit nespus orașul Timișoara deși a trăit puțin timp aici

Mult timp Timișoara a fost considerat un oraș puternic militarizat ce avea doar principalul scop să adăpostească o puternică garnizoană.
Orașul ce se dezvolta mult dincolo ziduri de nepătruns a prins un elan al dezvoltării cam pe toate planurile. Cartierele ce erau odată mărginașe deveneau tot mai importante pe măsură ce se apropiau de fortăreață. Burgul plin de viață economică ce s-a ridicat, mai cu seamă după încheierea Revoluției de la 1848-49, în principal datorită bogatei zone agricole din jur, iar mai apoi prin manufacturile sale ce acopereau cam tot ce cerea piața acestei părți de continent. E drept că exporturile de grâne cu șlepurile pe Bega aduceau venituri serioase angrosiștilor ce-și trimiteau marfa tot mai departe în susul Dunării. Iar industria din ce în ce mai viguroasă a dat tonul dezvoltării fără egal între orașele regiunii. Concurența cu industria de peste Mureș din Aradul apropiat a dus la o înflorire a ambelor orașe.
Cu toate acestea Aradul era creditat ca un oraș complex cu viață culturală intensă iar Timișoara era oarecum orășelul de provincie unde nu se întâmpla nimic semnificativ la nivelul cultural și artistic. Dar asta a fost doar o percepție deformată a realității. Efervescența artistică era prezentă chiar dacă nu era atât de vizibilă până la jumătatea secolului al XIX-lea.
O seamă de artiști au început să descopere potențialul orașului. Dacă într-un episod anterior am vorbit despre pictorul Danil Konstantin ce a creat în tot cuprinsul Banatului iată că acum ne aplecăm asupra unui alt pictor ce s-a legat de numele orașului adoptiv.
Burghezia locală dorea lucrări pentru a-și împodobi reședințele. Iar vanitatea oricărui om cu bani era să aibă măcar un portret cu sine sau familia sa. Târgoveții apelau la servicii unor pictori călători ce poposeau adeseori în Cetate.
Dat unii au ales să trăiască aici cu este cazul maestrului culorilor József Ferenczy. De loc era din inima Ardealului dar a fost adoptat ca timișorean autentic pentru harul său artistic.
József Ferenczy vine pe lume la 17 decembrie 1866 la Târgu-Mureș în familia lui István Ferenczi din Arduzel  (Szilágyardo) și al Máriei Soos din Târgu Mureș. Copilul este botezat în biserica reformată din localitate conform confesiunii părinților săi.
Dar situația familiei avea să se înrăutățească odată cu decesul părintelui său. Mama viitorului artist sa s-a străduit să îi caute o oarecare stabilitate în viață tânărului dându-l ucenic într-o meserie încă nouă în acele vremuri ce părea foarte sigură. Astfel, în 1885, merge la Prešov, în părțile Slovaciei de est de acum, pentru a învăța meseria de fotograf, unde devine învățăcelul unui cunoscutului meșter, Divald Károly, ce deținea propriu său studiou.
Acest artist fotograf era un personaj deosebit. Divald Károly, fost militar în timpul  Revoluției Maghiare după care a studiat farmacia la Universitatea din Viena. A și activat în domeniul leacurilor ani de zile. Dar la un moment a învins o pasiune a sa de timp liber. A lăsat prepararea medicamentelor  și s-a dedicat în totalitate fotografiei. A deschis un studio foarte căutat în Prešov. Faima de fotograf iscusit la făcut ca ulterior să se mute la Budapesta. A fotografiat peisajele Ungariei, Munții Tatra, Budapesta și este considerat primul fotograf ce a coborât să surprindă imagini interesante în peșteri. Publicațiile Asociației Carpatice Ungare (Magyarországi Kárpát Egyesület) au fost ilustrate cu fotografiile sale. El reproducea fotografiile sale prin fotolitografie, apoi prin intermediul unei tipografii distribuia milioane de cărți poștale.
Divald a recunoscut talentul ucenicului său în arte frumoase încă de la început, așa că la recomandarea sa, ajunge la Budapesta unde devine ucenicul lui Sándor Bihari și Bertalan Karlovszky pentru a învăța pictura, între 1890-1891.
Ferenczy își efectuează stagiul militar după care se întoarce în Târgu Mureș.
Prin intermediul unei burse de stat a urmat studii în artă la Academia Julian din Paris, la recomandarea profesorilor săi. Și-a continuat studiile la Grupul de la München, în acest timp lucrând noaptea pentru a supraviețui, însă, din cauza extenuării se îmbolnăvește. În cele din urmă reușește să se întoarcă încă un an, în 1896, la Paris. Revine iar în München, apoi se întoarce în Ungaria, continuându-și studiile la școala maestrului Gyula Benczúr din Budapesta, în condiții financiare dificile.
Dar după toate aceste peregrinări și acumulări încep să apară și primele rezultate notabile. Acumulând o bogată și temeinică pregătire artistică, educație, experiență și determinare se face remarcat de lumea artistică din capitală. Din 1897, picturile sale au apărut în expozițiile de la Műcsarnok unde se află una din cele mai  serioase galerii din cadrul muzeului de artă contemporană din Budapesta.
La data de 21 decembrie 1901 s-a căsătorit cu fiica maestrului său Divald Károly, Emília, menținând relații de familie foarte bune cu socru său și cumnatul său, Károly Divald jr. dovadă fiind mai multe portrete cu familia Divald.
 Astfel ajunge, József Ferenczy și soția în la Timișoara în 1901.
Începuturile nu au fost deloc facile. I-a fost greu să obțină comenzi, dar și-a câștigat un cerc de cunoștințe cu portretele academice, realizate rapid și precis. În 1902, tabloul cu împăratul Franz Joseph, ((în haina ceremonială a Ordinului Sfântului Ștefan) pictat pentru Palatul Comitatului din Brașov, i-a adus recunoașterea oficială. În atelierul său, aflat în Casa Cernoievici. Aceasta a fost o clădire din Timișoara, situată lângă Biserica Mizericordierilor, la zona intersecției actualelor străzi Coriolan Brediceanu și Sfântul Ioan, demolată în anul 1943.
În 1904, vizitează Italia pentru prima dată cu soția sa bolnavă. Paleta sa devine mai colorată, pensula devine mai eliberată. În anii următori, vizitează Italia mai des, realizând copii ale lucrărilor lui Van Dyck și Rafael. La început, are dificultăți în a obține comenzi, dar își face rapid un nume cu portretele sale academice, desenate cu precizie.
Aici a început sa primească comenzi în număr mare în anii ce au urmat, pictând în principal portrete ale unor personalități locale. La cererea Palatului Comitatului Timiș a pictat portretele conților și episcopilr Timișoarei, iar pentru primăria orașului, portretele foștilor reprezentanți orășenești și primari. Din 1904, majoritatea portretelor oficiale ale consiliului orașului îi sunt comandate pentru sala de consiliu a primăriei.
S-a impus rapid și a jucat un rol important în viața artistică a orașului. Între anii 1906 și 1910, la inițiativa sa, sunt desfășurate la Timișoara expoziții ale Salonului Național din Ungaria, unde sunt prezentate lucrările sale. În 1911 a pictat cele patru fresce ale tavanului Bisericii Piariste din Timișoara care înfățișează viața Sfântului Iosif de Calazate (fondatorul Ordinului Fraților Minoriți) folosind tehnica „al secco”.
 În anii 1910, a înființat o școală de pictură, organizând și cursuri de seară speciale pentru lucrători din ateliere și fabrici și artizani decoratori.
Odată cu experiența crescândă ce o acumula crede de cuviință să dea mai departe tot bagajul de idei și teorii artistice pe care le stăpânea la fel de bine precum tehnica de lucru cu penelul ori cărbunele. În 1914, a început o serie de prelegeri despre istoria artei în atelierul său, materialele fiind ulterior publicate în broșuri. Pe lângă portrete și imagini cu subiecte religioase, el a pictat și peisaje și scene populare înfățișând viața locuitorilor din regiunea de pustă. A creat acuarele, desene în cerneală, gravuri, pasteluri, picturi murale și picturi în ulei. După moartea sa, multe desene în creion (schițe) au rămas în posesia familiei.
 Iubea orașul său de adopție, îi plăcea să exploreze locuri vechi, istorice, să viziteze curțile interioare și străzile înguste ale orașului, de unde se întorcea acasă cu schițe și desene în cărbune. Studioul său era în Cetate, mai târziu chiar în centrul urbei.
Primea cu bucurie vizitatori, iar la sfârșitul vieții a întreprins și lucrări de restaurare. Arta sa depășește lucrările sale academice timpurii, dar,deși influența impresionistă este evidentă ici și colo în peisajele sale vesele și însorite și în naturile statice cu flori, nu se atașează de niciun stil anume.
 A organizat o expoziție personală la Timișoara, Vârșeț, Panciova și Subotica. În 1904, orașul a cumpărat pentru muzeu pictura sa mare în ulei, Visul soldatului (Zile glorioase), care comemora soldații din 1948; aceasta s-a pierdut odată cu autoportretul său.
 Primul Război Mondial l-a speriat profund, prevăzând un viitor teribil pentru mintea umană distructivă. Între 1914 și 1916 s-a mutat din nou la München din pricina conflictelor militare, iar la sfârșitul războiului a refuzat să mai picteze, o vreme, fiind afectat de tot ce aflase despre ororile de pe fronturi.
 Este preocupat de teme biblice și pictează tablouri în ulei de mari dimensiuni, sumbre: Iuda, Hristos pe cruce, Învierea lui Lazăr, Maria cu Pruncul. Descoperă peisajele din Hațeg, Caransebeș, apoi luminile și culorile forjelor și topitoriilor de fier din Reșița.
 S-a întors la Timișoara și, în iunie 1920, după preluarea administrației Banatului de către Regatul României a început munca de istoric și muzeograf de artă. A trecut la inventarierea serioasă a colecțiilor muzeului orașului, grav afectate după retragerea armatei sârbe, întocmește procesele verbale și le trimite administrației arătând realitatea crudă de după ocupația militară.
În 1923, deja grav bolnav, vizitează Italia pentru ultima dată împreună cu fratele său mai mic, pictorul Károly Ferenczy. După întoarcerea acasă, artistul din ce în ce mai slăbit este ținut în viață doar prin voința sa puternică.
A murit la o vârstă, deloc înaintată, pe 1 decembrie 1925, la doar 58 de ani, fiind condus pe ultimul drum pe 3 decembrie, în prezența unui număr mare de colegi artiști, în Cimitirul Central din Timișoara (Cimitirul Eroilor de azi), primăria orașului asigurând costurile înmormântării, considerându-l un cetățean de seamă al urbei. Cu ajutorul prietenilor din Societatea János Arany din Timișoara, în ianuarie 1926 este organizată o expoziție postumă a operei sale. După moartea lui, văduva sa, datorită situației materiale precare, pricinuită si de îmbolnăvirea fiicei Mária de tuberculoză, boală care o va răpune, a încercat să își asigure existența prin vânzarea operelor artistului și a diferitor obiecte din casă astfel fiind împrăștiată o bogată colecție de artă ce ar fi putut fi fala muzeului unde a activat cu atâta sârg.
Multe dintre lucrările sale au devenit proprietate privată în Timișoara, Ungaria și Germania, iar aproximativ 30 dintre picturile sale îmbogățesc colecția Muzeului de Arte Frumoase din Timișoara. Numărul operelor ar fi putut fi mult mai mare dar o bună parte s-au pierdut efectiv sau a fost pierdută urma lor.