Banatul, ca entitate geografică distinctă și, ulterior, administrativă, are hotarele relativ bine stabilite încă de la trecerea acestei părți de lume sub administrația habsburgică. Inginerii topografi militari austrieci erau cunoscuți pentru acuratețea hărților pe care le realizau. Totul se observa foarte atent pe teren, iar apoi se trasa pe hârtie harta, după multe și minuțioase verificări.

Dacă cele trei laturi ale pătratului sunt foarte bine definite prin faptul că sunt cursuri importante de râuri, ba chiar și un mare fluviu în partea sudică, nici latura răsăriteană a provinciei noastre nu este trasată pe dune de nisipuri mișcătoare. Despre Mureș, la nord, Tisa, la vest, și Dunăre, la miazăzi, nu se poate spune mare lucru, acestea având albiile adânc tăiate în relief din timpuri imemoriale.

Partea estică a provinciei istorice Banat este la fel de bine definită în principal de munții Poiana-Ruscă și Retezat, precum și de culoarul râului Cerna, care formează o barieră naturală față de provinciile oltenești de peste munți. Hotarul era cam la cumpăna apei și a munților de la estul fostului comitat Caraș-Severin, cu punctul cel mai avansat în sud-est, aflat la Vârciorova cea de sub ape de la 1970.

Aceasta ar fi delimitarea administrativă de după anii 1700. Dar, în perioada medievală, influența Banatului se întindea mult spre nord, până în Câmpia Crișurilor, după cum argumentează, temeinic, istoricul Ioan Hațegan în cartea „Banatul Medieval. De la Dunăre la Criş”, analizând perioada dintre anii 934 și 1716.

În acest episod al peregrinărilor noastre prin Banat ne vom apleca asupra unui mic și înfloritor orășel de la limita provinciei, care există până în ziua de azi, dar despre care nimeni nu mai știe că a fost o localitate separată.

Aradul Nou (Neu-Arad, Újarad) a fost un târg și o cetate puternic fortificată, pe malul bănățean al Mureșului, în dreptul Aradului cel mare și mai bine cunoscut. Astăzi, Aradul Nou este un cartier al municipiului Aradului, care cuprinde și fosta comună Mureșel. S-a alipit de Arad în anul 1948, iar la 1950 reforma a înglobat și satul Sânmiclăuș (Kisszentmiklós, Kleinsanktnikolaus), situat la est de Aradul Nou.

Se poate spune că oamenii locuiesc pe malul râului Mureș „de când lumea”, dacă luăm în considerare mărturiile arheologice. În anul 1967, săparea unui canal de irigație în grădina de zarzavaturi a fostului CAP din cartier a scos la iveală două morminte celtice cu un bogat inventar arheologic, provenind din secolul IV î.Hr. La intersecția străzilor Timișoarei și Ana Ipătescu au fost descoperite întâmplător, în anul 1970, fragmente ceramice halstattiene, fragmente din sec. IV. d.Hr. și altele, din sec. XI–XIII.

Cu ocazia lucrărilor la calea ferată Arad – Timișoara, în apropierea Mureșului, s-au descoperit cărămizi cu ștampilele Leg. V Macedonica și Leg. IIII Flavia Felix, ultima fiind cantonată în primii ani ai provinciei Dacia în castrul de la Sarmisegetuza. Romanii aveau acest bun obicei ca materialele de construcție din lut ars să fie ștampilate cu date exacte.

De asemenea, s-au mai descoperit numeroase fragmente de ceramică tip „Terra Sigillata” și monede din timpul împăraților Nero, Titus, Nerva, Hadrian, Marcus Aurelius, Septimius Severus. Este posibil ca aici să fi fost un castru, așa cum existau și la Cenad și Lipova. Presupunerea este cât se poate de întemeiată, dacă vedem albia râului ca un hotar ce trebuia apărat.
Rolul acestor castre a fost de apărare a teritoriului provinciei împotriva atacurilor popoarelor barbare, în cazul de față, al dacilor liberi care populau teritoriul învecinat.

Despre Aradul Nou au scris istorici maghiari, germani, dar și istoricii români. Însă nu Aradul Nou, în sine, a fost subiectul acestor lucrări, ci fie procesele istorice care au dus la întemeierea lui, fie structurile administrative mai mari în care a fost integrat.

Localitatea a fost doar un exemplu ilustrativ. Una dintre cele mai complete cercetări publicate aparține istoricului, originar din Lovrin, dr. Anton Peter-Petri.

În Evul Mediu, locul era o așezare numită Apáca. Numele său a fost menționat pentru prima dată în registrul papal de zeciuială, între 1333 și 1335, sub numele Johannes (sacerdos) de Apacha, din care se poate deduce că a fost odată proprietatea unei mănăstiri. În 1333, preotul plătea 13 bani, apoi 2 groși, în 1334 și 3 bani, în 1335, conform registrului papal de zeciuială. Numele Apáca a fost menționat în hărțile din 1481 ca Apacza, iar în 1488 ca Apacza, dar nu există alte informații despre acesta — probabil au dispărut.

Între 1483 și 1485 locul a fost înregistrat sub numele de Praedium Apacya. În același perimetru a fost fondată așezarea Yeni-Varat (Arad Nou), menționată în 1661; acest nume turcesc a fost derivat din cel al orașului vecin Arad. În 1709, Opaticza a fost menționată ca o parcelă între Bodrog și Sânmiclăuș.

În 1717, așezarea a fost înregistrată sub numele de Schela sau Skela. Cu toate acestea, numele Arad Nou (Neo Aradiensis, Újarad, Aradul Nou, Novi Arad), deja stabilit de turci, a devenit numele mai des folosit de locuitori.
În secolul al XVII-lea, așezările din zona actualului Neu-Arad au dispărut ca urmare a depopulării din cauza conflictelor militare dintre turci și armatele venite din nord.

Între 1720 și 1722 zona a fost repopulată de coloniști germanofoni din Franconia și Alsacia-Lorena.
Între 1762 și 1762 au sosit alți migranți, din Alsacia-Lorena, Württemberg și Palatinat. A treia repopulare a avut loc în 1764, când au sosit aici germani de la Pădurea Neagră, din Marele Ducat de Hessa și Württemberg.

La începuturi, localitatea se baza preponderent pe agricultură și comerț cu produsele câmpului. Dar, destul de repede, a pătruns și aici economia meșteșugărească. Viața spirituală a populației catolice se baza pe coeziunea în jurul bisericii, și așa se face că pe 23 septembrie 1723 a fost pusă piatra de temelie a lăcașului catolic. Aradul Nou a fost o parohie independentă de la început și a fost deservită de 14 călugări franciscani de la Mănăstirea Arad, între 1724 și 1739.

Începând din anul 1739, preoții seculari au preluat slujirea comunității. Pe 14 septembrie 1756, biserica a fost sfințită solemn de către vicarul general Clemente Rossi al Diecezei de Cenad.
În 1812 vechea biserică a trebuit să fie demolată din cauza unui incendiu; abia 11 ani mai târziu, pe 12 ianuarie 1823, a fost sfințită biserica actuală. În 1871 meșterul Anton Dangl a construit orga; aceasta a fost reconstruită de cunoscuta companie timișoreană a familiei Wegenstein în 1912.

Cea mai importantă clădire din așezare era biserica. Clădirea nouă a fost construită între 1814 și 1823. Turnul adăpostește cinci clopote care au fost sfințite solemn în 1923.

Clopotele vechi au fost rechiziționate de Monarhia Austro-Ungară pentru efortul de război în octombrie 1917.
În interiorul bisericii se află trei altare: altarul principal, dedicat Preasfintei Fecioare Maria, și două altare laterale, unul dedicat Mântuitorului Răstignit și celălalt, Sfintei Treimi. Sacristia se află în dreapta altarului principal. Biserica are 32 de strane mari și patru mici. Altarul din cărămidă este susținut de două coloane solide. Biserica posedă un fragment de os al Sfântului Francisc Xavier. Relicva a fost dedicată venerației pe 7 ianuarie 1772. Casa parohială a fost construită în 1759, din ordinul Împărătesei Maria Tereza.

Prima primărie a fost construită în 1870 și a găzduit reședința notarului. În 1909, comunitatea din Aradul Nou a achiziționat o clădire impunătoare, proiectată de arhitectul arădean Ludwig Szantay. În curte se afla turnul de evacuare a furtunurilor al pompierilor, inaugurat pe 26 iunie 1925. Clădirea servește acum drept a treia clădire a Liceului „Adam Müller-Guttenbrunn”.
Monumentul din fața bisericii a fost sfințit solemn pe 14 iunie 1925, așa cum s-a încetățenit obiceiul în tot Banatul, după Primul Război Mondial. Este un obelisc înalt de 7,30 metri, coronat cu o cruce în relief. Cele 158 de nume ale celor căzuți în Primul Război Mondial sunt gravate pe plăci de marmură neagră cu litere aurii pe toate cele patru laturi ale secțiunii inferioare. Monumentul este înconjurat de o balustradă din fontă. La fel, în Aradul Nou se află statuia lui Ioan Nepomuk (1754), statuia lui Florian, patronul pompierilor (1869), Calvarul, capela cimitirului (1884).

Viața socială a comunității era foarte avansată pentru secolul XIX.

Asociația Agricolă din Noul Arad a fost fondată în 1893, ca filială locală a Asociației Agricole a Fermierilor. Aceasta a răspândit cunoștințe agricole în rândul fermierilor, a înființat școli de iarnă, a furnizat utilaje și consumabile agricole pentru piețele interne și internaționale, a organizat evenimente culturale și a publicat ziare, săptămânale și reviste comerciale pentru membrii săi: „Banater Landwirt” (1923) și „Südostdeutsche Landpost” (1941).
În plus, în Aradul Nou existau și alte asocieri culturale, economice și sociale, cum ar fi: filiala Aradul Nou a Casei Generale de Asigurări de Boală și Invaliditate (1875), Brigada de Pompieri Voluntari Aradul Nou (1877), Asociația Culturală Neu-Arad (1920), Filarmonica (1920), Asociația Crucii Roșii Aradul Nou (1900), Asociația Populară Catolică (1909), Clubul de Tir Aradul Nou (1791), Clubul Sportiv Aradul Nou (1919), Clubul de Fotbal Titanus (1930) etc. Toate acestea au dat un evident caracter urban al orășelului de lângă Aradul cel vechi de peste Mureș.

Nu a fost lăsată de izbeliște nici pregătirea viitoarelor generații. Un profesor este prezent în Neu-Arad începând cu 1725. În 1823 a fost construită prima clădire școlară, din piatră. În 1838 a fost adăugată o școală elementară confesională. În 1853 a fost înființată o școală de băieți, iar în 1884 au fost adăugate o școală de fete și o grădiniță, unde predau Surorile Sărace de la Notre Dame. Acolo lucrau până la 12 surori educatoare, predând celor până la 480 de elevi; grădinița avea până la 300 de copii.

Școala mănăstirii este cea mai impunătoare clădire școlară din Arad Nou. Clădirea, cu un singur etaj, ocupă întreaga fațadă la stradă. Intrarea este în centru, flancată atât la parter, cât și la etajul superior de câte trei ferestre înalte.
Deasupra porții de intrare se află o altă fereastră, deasupra căreia se află o cruce care era ascunsă în spatele lambriurilor în timpul regimului comunist. A fost modul îngenios prin care oameni de suflet au reușit să salveze aparențele. În stânga intrării se află casa scării care duce la etajul superior. Aproape de capătul proprietății se află o clădire largă, aceasta găzduind anterior grădinița.

În 1940 întregul sistem școlar german din România era subordonat minorității germane. Gimnaziul German din Aradul Nou a fost mutat la Arad, unde a fost înființat Gimnaziul „Adam Müller-Guttenbrunn”, care a fost închis, din nou, în 1944.
După preluarea puterii de către „puterea populară”, toate școlile germane au fost închise. Abia odată cu legea școlară din 3 august 1948 au fost create condițiile pentru instruirea în limba maternă a minorităților naționale. Din cauza unei lipse acute de profesori, în 1951 a fost înființată o școală de formare a profesorilor în Aradul-Nou, pe lângă cele deja înființate în Timișoara și Sibiu. Totuși, după câțiva ani, a fost transformată într-un liceu cu secțiile germană și română. În 1989, Liceul Teoretic „Adam Müller-Guttenbrunn” a fost redeschis în Aradul Nou.

În jurul anului 1900, 2.680 de persoane erau angajate în agricultură și horticultură, reprezentând 43,6% din populația totală. Meseriașii reprezentau 21,5%, iar meșteșugarii, 27,7%. Cel mai important sector economic din Aradul Nou era agricultura, în special agricultura arabilă, cultivarea legumelor, pomicultura și viticultura. Creșterea animalelor se afla pe locul al doilea, în principal creșterea cailor, creșterea bovinelor, creșterea porcilor, creșterea păsărilor și apicultura.
Cele mai populare rase de cai din Aradul Nou erau Nonius, Gidran, Oldenburg și Trakehner. Până în 1890, bovinele sure ungurești, cu coarne lungi, erau rasa dominantă de bovine. După 1900 au fost introduse și bovine Simmental din Elveția și Germania.
Creșterea porcilor a fost cel mai profitabil sector agricol între 1920 și 1940. În 1833 porcul Mangalița a sosit din părțile Serbiei. După 1920, rasele Berkshire și Yorkshire au fost crescute predominant. Apicultura se practica și în Aradul Nou; în 1944 existau 263 de colonii de albine și 10 apicultori, cu o producție medie anuală de 20–25 kg de miere per colonie. În 1772 fiecare colonist trebuia să planteze doisprezece duzi, astfel încât, până în 1895, Aradul Nou avea deja 886 de duzi, ceea ce sugerează creșterea viermilor de mătase.

Meseriile erau bine reprezentate în Aradul Nou, inclusiv de către meșteșugarii necesari agricultorilor: fierari, rotari, cizmari, croitori și țesători. În secolul al XIX-lea, călătoriile calfelor erau populare printre ucenicii de aici. Se emiteau certificate de calfă și scrisori de recomandare. Printre opririle populare de-a lungul traseului calfelor se numărau Lipova, Timișoara, Jimbolia, Vârșeț, Oradea, Seghedin, Pesta și Viena. Fenomenul calfelor călătoare a fost descris cu multe amănunte de scriitorul Adam Müller-Guttenbrunn, el însuși om al locurilor de pe malul Mureșului, din actualul Zăbrani, în romanul „Meșterul Jakob și copiii săi” („Meister Jakob und seine Kinder”).

Meșteșugarii erau organizați în bresle. În 1819, la Aradul Nou a fost înființată o breaslă mixtă. O asociație comercială exista încă din 1850. Prima moară cu aburi a fost pusă în funcțiune în 1868, urmată de o moară cu role modernă, în 1936.
În 1918, după încheierea războiului ce a zguduit întreg continentul, statul multietnic Austro-Ungaria s-a dezintegrat. Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, a împărțit regiunea istorică Banatul între România, Serbia și Ungaria. Aradul Nou a fost atribuit României și a rămas o municipalitate independentă până în 1948, cuprinzând satele Sânnicolaul Mic, Șagu, Zădăreni și Mureșel.

În 1948, Aradul Nou a fost încorporat în capitala județului Arad și formează al patrulea cartier al acesteia.