„Sunt fascinată de acest traseu care încalcă în mod sistematic deviza clasică muzeală, Please, do not touch!”, interviu cu artista vizuală Aura Bălănescu

534

Aura Bălănescu este absolventă a Departamentului de Sculptură (2003) al Facultății de Arte și Design și a Școlii Doctorale (2009) a Universității de Vest Timișoara. Aura este cunoscută pentru instalațiile sale interactiv-imersive, cu diverse grade de activare participativă a publicului. Și-a prezentat instalațiile în expoziții, rezidențe și festivaluri, cum ar fi Br41n.IO Hackathon/Ars Electronica, Linz (2019), Art Danube Novi Sad (2018), Elektro Arts Cluj (2018), Baroque II Urban Timișoara (2018). Cercetările sale au fost expuse în cadrul unor conferințe internaționale, Zip-Scene Analogue and Digital Immersive Environments/Universitatea de Artă și Design Moholy-Nagy Budapesta (2018), Light Edu Symposium/Facultatea de Arhitectură și Urbanism Timișoara (2018), Stereo & Immersive Media/Universitatea de Științe Umaniste Lusofona, Lisabona (2018), Media Art Histories, Science and Technology, RE: TRACE/Universitatea Danube, Krems (2017) și RE: NEW/RIXC Centrul pentru New Media Art Riga (2013). În 2014, Aura Bălănescu a co-fondat platforma Avantpost pentru manifestarea artiștilor timișoreni care lucrează la confluența dintre artă, știință și tehnologie. În 2020, a lansat platforma Tehnoarte pentru cartografierea artiștilor tehnologi la Timișoara, pornind din secolul al XIX până în prezent.

Robert Șerban: Ai fost implicată, ca artist, în Fusion AIR, un proiect românesc unic, de rezidențe artistice în câteva institute de cercetare, inițiat și organizat de Asociația Qolony (Colonia pentru Artă și Știință). Încă o dată, interesul tău pentru știință se manifestă și generează artă vizuală. De unde vine acest interes și ce îl motivează?
Aura Bălănescu: Educația mea are la bază o formare științifică ce decurge din absolvirea unui liceu de matematică-fizică și a câtorva ani la o facultate tehnică. Ulterior, am urmat Facultatea de Arte din Timișoara, o școală unică la nivel național, prin faptul că abordează valorile grupului Sigma cu privire la fuzionarea artei cu știința și tehnologia. La rândul meu, am fost preocupată să acord grade de libertate artei, aplicând instalațiilor mele abilitățile tehnico-științifice pe care le dețin. De altfel, mare parte din preocupările pe care le am în acest domeniu au primit un fundament teoretic și practic în perioada cercetării doctorale pe tema Sculptura Media. Pornind din 2014, am contribuit, alături de colegii mei, la dezvoltarea platformei Avantpost, dedicată experimentării și arhivării artei de interferență, fiind exprimată în acest fel dorința noastră, mai mult sau mai puțin conștientă, de a continua spiritul inovator al acestui oraș. În prezent, în cadrul platformei Tehnoarte, sunt preocupată să identific legătura inter-generațională a artiștilor tehnologi la Timișoara, pornind de la artiștii-fotografi de secol XIX și până în prezent, când aproape se șterg granițele între artist, inginerie IT și specialistul în Machine Learning și AI. Mi se pare fascinantă această evoluție a conștiinței tehnico-științifice la Timișoara.

R.Ș.: Împreună cu Ciprian Ciuclea, Floriama Cândea și Peter Gate ai avut întâlniri și discuții cu oameni de știință din patru institute de cercetare: Institutul de Științe Spațiale, Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Textile și Pielărie, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor — Măgurele și Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Laserilor Plasmei și Radiațiilor. Tu ai colaborat cu al doilea, cel pentru textile și pielărie. Cât de diferiți sunt cercetătorii de voi, cei care lucrați mai mult cu imaginația, decât cu datele concrete?
A.B.: Cercetătorii au, în mod cert, o rigoare științifică necesară înțelegerii datelor concrete ale realității. Însă, eu consider că aceștia dețin și o sensibilitate deosebită, ce pornește de la cunoașterea profundă a principiilor materiei, completată de o cunoaștere intuitivă, care vine în întâmpinarea a tot ceea ce nu poate fi înțeles în sens rațional. Or, această sensibilitate este tocmai puntea de legătură creativă între cercetători și artiști, care ajung, în cele din urmă, să-și împrumute elementele de limbaj în contextul configurațiilor complexe ale naturii. Nu în ultimul rând, există acele tendințe ale științei contemporane de a fuziona domeniile cunoașterii în contextul unor paradigme integratoare, cum ar fi marea teorie a unificării, care, în viziunea filosofilor științei, va fi posibilă numai în măsura în care va deține și o dimensiune estetică, ce decurge din simetria fenomenelor. Iar acestea sunt noi punți de legătură în colaborările de interferență, care, în mod evident, au funcționat foarte bine în cadrul Fusion AIR 2021.

R.Ș.: Ce… secrete ai aflat din contactul cu oamenii din institut? Dar din cel cu ceilalți trei artiști?
A.B.: Fie că ne referim la structura triplului helix al colagenului, ori la jerbele de lumină ale radiației cosmice în atmosfera terestră, la vibrația materiei ori la comportamentul dinamic al conglomeratelor celulare, proiectele de cercetare ale artiștilor au la bază același traseu, anume o decriptare a adevărului științific prin prisma limbajului simbolic al artei. Acesta este utilizat ca mediator către publicul larg, în scopul de a releva secretele unei realități de multe ori greu de înțeles prin instrumentele clasice ale limbajului științific. Proiectele noastre au preluat, astfel, fragmente de adevăr, le-au transpus într-o formă mai mult sau mai puțin performativă și le-au dedicat publicului prin diverse strategii de integrare în operă, pentru a fi percepute la alt nivel decât cel rațional. Mai degrabă aceste adevăruri necesită a fi trăite printr-un proces complex de imitatio artifex, ce reconstituie traseul artistului în raport cu aceste adevăruri.

R.Ș.: Lucrarea pe care ai realizat-o în Fusion AIR este una interactivă, ce se adresează întregului sistem perceptiv, de la cel tactil, la cel auditiv și vizual. De fapt, ce este acest Manuspectrum, cum se numește lucrarea ta?
A.B.: În urma cercetării coordonate de doamna Elena Badea la Institutul de Pielărie și Textile, mi s-a părut uimitor faptul că manuscrisul pe pergament prezintă o dispunere pe straturi de adâncime a unor informații complexe, de natură genetică, chimică, istorică, artistică etc. Acest fapt îi conferă pergamentului, într-o oarecare măsură, statutul de precursor al multimediei digitale, definită, în mod esențial, printr-o adâncime a informației de tip hipermedia. De aceea, proiectul Manuspectrum are în vedere perspectiva evoluției suportului informației, pornind de la resursele litosferei (piatra) și biosferei (vegetal/papirus, hârtie și animal/pergament) și ajunge, în cele din urmă, la nivelul tehnosferei ce vehiculează un imperiu al simțurilor raportat la scara globală a sateliților. Instalația decriptează, astfel, colagenul sub forma unei matrice de susținere a sistemului somato-receptor, ce înlesnește conductibilitatea electro-tonică necesară interconectării sistemelor lumii vii, fiind simulate cvasi-artistic/cvasi-științific procese electro-chimice printr-o serie de dispozitive tactile, cu efecte sonore și vizuale, chiar kinestezice, ce conferă publicului posibilitatea de a experimenta adevărul colagenului pe propria piele.

R.Ș.: Ești un artist sincretic, care combină sunetul, imaginea video, efectele speciale, diferite obiecte ce intră în jocul lucrărilor tale, digitalul. Cât de receptiv e publicul de la noi pentru acest fel de a face artă?
A.B.: În cea mai mare parte a lucrărilor mele realizez infrastructuri pe care publicul le completează în mod creativ. Lucrarea prinde viață prin prezența sa activă. El închide și deschide circuitul printr-o sumă de împrejurări pe care încerc să le anticipez, dar care de multe ori rămân imprevizibile. În acest fel este creată substanța lucrării. Sunt fascinată de acest traseu care încalcă în mod sistematic deviza clasică muzeală, Please, do not touch! Iar acest fapt cred că se transmite și publicului pentru că eu întotdeauna țin cont de el, fiindcă el este cel mai important element din ecuație. Îmi place să cred că, pentru o vreme, publicul își amintește de experiența perceptivă pe care a experimentat-o. Și, da, publicul de la noi este curios să experimenteze astfel de lucrări deoarece acest proces artistic de natură transformativă le marchează, într-o oarecare măsură, existența.

R.Ș.: Ești interesată de Action Art, arta care provoacă și care impune consumatorului un tip conlucrare, de participare. S-a produs, se produce ea? Dispare inhibiția privitorului?
A.B.: Proiectul Action Art — Arta care provoacă, dezvoltat în cadrul platformei Tehnoarte, pornește de la exemplele unor artiști paradigmatici ai neo-avangardei postbelice, care au dezvoltat un adevărat arsenal al practicilor și ideologiilor în raport cu crizele secolului al XX-lea. Les Levine afirma arta ca pe o unealtă deosebit de puternică în a observa/analiza/releva problemele sociale și economice (Art can See, 1970), iar Joseph Beuys propunea creativitatea ca o formă unică a libertății individuale pentru a genera noi câmpuri de coexistență într-o ecologie globală (Plastica socială, 1970). Mai cu seamă în contextul crizei globale pe care o traversăm, platformele de artă contemporană internaționale dezvoltă proiecte transdisciplinare, precum ZKM/Critical Zones — Observatories for Earthly Politics și Ars Electronica/Global Shift, ce aduc laolaltă artiști și cercetători pentru a dezbate și a găsi soluții creative la problemele majore ale Terrei. Iar acest demers plasează arta pe o poziție privilegiată în modelarea inter-umană, care să genereze schimbări ce pornesc de la individ și se extind la scara întregii societăți. În măsura în care participanții platformei Action Art parcurg etapele utilizării creativității și gândirii critice ca agenți ai schimbării, aceștia primesc titulatura simbolică a artistului de proximitate, care depășește utilizarea convențională a elementelor de limbaj artistic prin a lucra cu materia umană.

R.Ș.: O bună parte din arta contemporană e dependentă de text. Mai ales arta conceptuală, care trebuie să-și susțină demersurile prin cuvinte, prin explicații, prin decodări. Or, interesul pentru text și, mai ales, pentru lectura lui scade progresiv. Poate afecta acest lucru și lucrările ce trebuie și citite, nu doar privite?
A.B.: De esență avangardistă, arta minimalistă a epurat opera de artă prin crearea unor reprezentative „obiecte specifice” (cubul reflexiv lui Donald Judd), care, ulterior, au fost dizolvate în „ambienturi specifice” (cubul negru intruziv al Santiago Sierra). În același timp, arta conceptuală a căutat să atingă o ultimă redută a operei, realizând un transfer al atenției dincolo de obiect și ambient către con-text specific, concept specific, proces specific etc. Pe de altă parte, interferența dintre text și imagine a pornit, în avangarda istorică, și ca o măsură a extinderii vizuale către un limbaj multi-liniar, așa cum afirma Tommaso Marinetti în manifestele futurismului. Iar acest fapt a fost îndatorat în mare parte apariției mașinii de scris, care a facilitat eliberarea artistului vizual de limbajul tradițional, deschizându-i un adevărat orizont al percepției prin faptul că fiecare imagine — cuvânt (pictopoezie) pe care o crea, căpăta în mintea privitorului conotații auditive, tactile, kinestezice. Iată că, după un secol, show-ul multimedia ajunge să împlinească acest vis al avangardei, în sensul creării unui tip de artă monumentală capabilă să unească forța tuturor genurilor artistice, iar o astfel de operă integrală nu necesită a fi explicată în cuvinte. Ea trebuie trăită, pentru că acest gen de artă coincide cu viața, iar rezultatul final îl reprezintă suma tuturor participărilor, intervențiilor, interpretărilor care publicul le acordă operei. Acest tip de demers reflectă conceptul „operei deschise”, afirmat de semiologul Umberto Eco (Opera Aperta, 1970), prin prisma teoriilor informației în care este realizat un transfer de la tradiționala semnificație a operei clasice, către contextul informațional al operei contemporane, definit ca loc geometric al permutărilor, interpretărilor, trăirilor dedicat participantului care contribuie la îmbogățirea sa.
R.Ș.: Dacă ar fi să dai sculpturii de azi o definiție, care ar fi ea?
A.B.: Pe parcursul cercetării doctorale am pornit prin a studia mutațiile, respectiv extensiile, pe care sculptura obiectuală le-a suferit pe parcursul secolului al XX-lea prin prisma dezvoltării tehnologiei electricității. Însă, în cele din urmă, am observat că etapa de pulverizare a operei sculpturale, într-un context multimedia specific ultimelor decenii, diluează în cea mai mare măsură tot ce știm despre sculptură. Sfârșitul sculpturii, în sens tradițional, reprezintă de fapt geneza unei noi opere, pe care eu am numit-o operă media integrativă, îmbogățită cu noi valențe printr-o sinestezie a efectelor picturale, sculpturale, grafice, dar și printr-o adâncime a dispunerii informației, conferită de infrastructura tehnologică. Această operă extinsă global, prin caracterul său hiperdimensional, extraobiectual, nonlocativ, transmedial, transdisciplinar (și acestea sunt doar câteva atribute), este capabilă să absoarbă printr-o îmbrățișare telematică, așa cum afirmă Roy Ascott, tot ceea ce știm că reprezintă realitatea. Dacă poetul Mallarmé considera că lumea va sfârși într-o carte, eu cred că acest sfârșit va fi, mai degrabă, o împlinire a mult visatei teorii a unificării, o singularitate în care arta constituie liantul unirii tuturor disciplinelor științifice. De aceea, proiectul Asociației Qolony/Fusion AIR 2021 își găsește locul binemeritat în această realitate aflată în căutarea unei noi identități.

Interviu realizat de Robert Șerban

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ