Supranumit Jupiter, adică zeul cel mai mare din mitologia romană, președintele Emmanuel Macron se vede contestat în chiar țara sa, în fiecare săptămână! Chiar dacă La Republique en Marche se află (încă) bine poziționat în sondajele premergătoare alegerilor europarlamentare din mai, legitimitatea și apoi credibilitatea sa sunt șubrezite de vocea vestelor galbene. În Germania, Angela Merkel este departe de puterea și susținerea populară pe care și-ar dori-o, pierzând alarmant șansa de a forma guvernul numai cu membrii ai CDU-CSU, pierzând șefia partidului propriu și o parte semnificativă din încrederea societății. Oare de ce au/aveau nevoie acești doi politicieni în tentativa lor disperată de a rămâne în prim-planul scenei politice și, mai ales, de a-și păstra puterea de influență? Răspunsul incontestabil: un tratat la Aachen. De ce acolo și de ce acum — rămân întrebări retorice, amintindu-ne că politica nu se împlinește cu strategii raționale, ci cu toate resursele iraționale aflate la îndemână: simbolistică, istorie utilizabilă (Nietzsche), decoruri, joc de scenă și o bună campanie de promovare. Mai greu va fi pentru cei ce știu să citească dincolo de perdelele de fum și caută, astfel, să înțeleagă chiar și atunci când politicienii se rezumă la mesajele de suprafață!
De ce „scormonim” textul și subtextul poveștii? Suntem în pre-campanie electorală. Sondajele Eurobarometru amenință să ne tulbure amiezele burgheze cu avertismente nu tocmai măgulitoare în sensul că — dacă totul decurge ca până acum — grupurile politice antisistem riscă, după caz, fie să intre în Parlamentul european, fie să-și sporească numărul de reprezentanți, astfel încât voturile lor ar putea depăși 51% și ar putea prelua inițiativa și puterea de decizie. Emmanuel Macron, președintele Franței, a entuziasmat publicul la finele anului trecut prin discursul său de la Sorbona despre o armată europeană… Cum? Europa, forța civilă se ocupă din nou de armată? De cine ar trebui să o protejeze? Să înțelegem că forța soft power-ului, de care era atât de mândri liderii europeni, s-a diluat? Cât de mult?
Apoi, același președinte anunța că susține edificarea unei Europe cu mai multe viteze astfel încât cei ce nu pot ține pasul cu „națiunile mai ambițioase” să nu le poată ține în loc. Adică tocmai cei ce ar avea nevoie de sprijin să rămână în urmă pentru ca ambiția celorlalte națiuni să nu cunoască limite în afirmarea și în reinterpretarea mecanismelor de decizie. Avertismentul era trimis cu dedicație Europei Centrale, în special țărilor de la Vișegrad, dar România nu se poate lăuda cu argumente solide că ar candida pentru o situație privilegiată! Acum, dl Klaus Johannis, prezent la Aachen în calitate de președinte al țării ce deține președenția rotativă a Consiliului Uniunii Europene, spune că prin semnarea acestui tratat se pune capăt politicii mai multor viteze. Cam repede, am remarca mai mult cu teamă decât cu încredere! Să credem noi că la Aachen a înțeles dl Macron nevoia reală a solidarității europene cu toate cele 27 de state membre, că spiritele istoriei locale din Aix-la-Chapelle l-au îmbunat și va lucra după sfatul președintelui Comisiei, Donald Tusk, în beneficiul întregii Europe?
Și dacă nu? Și de ce a fost semnat un asemenea tratat bilateral dacă e vizată întreaga Uniune Europeană? Și, chiar așa, de ce se spune tot timpul Europa, și nu Uniunea Europeană în textul documentului? Și cum presupun Mutti și Jupiter că toate celelalte state din Uniune se vor „subordona de comun acord” unei înțelegeri deja semnate înainte de a fi consultați? Formula „subordonare de comun acord” a fost lansată de generalul de Gaulle în 1958, când propunea ceva similar, o înțelegere SUA, Franța și Marea Britanie. Atunci, președintele american a respins proiectul tocmai spre a nu pierde suportul și încrederea celorlalte țări europene. Acum, dacă Donald Trump are alte priorități, iar Brexit-ul a lărgit Canalul Mânecii, Angela Merkel a fost persoana la îndemână pentru reluarea subiectului. Desigur, experiența cancelarului german și-a spus cuvântul în configurarea textului tratatului, și acum stăm să ne întrebăm care este, de fapt, miza nespusă public, dar subînțeleasă de cei doi lideri? Și, poate, nu doar de ei! Încă de la semnarea actului, Donald Tusk sublinia, pentru cei doi și pentru viitorul care va judeca actul de la 22 ianuarie: „Astăzi Europa are nevoie de un semnal clar de la Paris și Berlin că întărirea cooperării în formate mici nu este o alernativă la cooperarea întregii Europe. Că este una în favoarea integrării, nu împotriva integrării… Amintiți-vă și azi, și mâine. În orice caz, eu voi continua să vă reamintesc!”.
Aachen și Carol cel Mare
Fără a stărui prea mult în biblioteca de istorie, îi vom avertiza pe cei care au dat o mai mică importanță anumitor lecții la școală faptul că, la finalul secolului al VIII-lea, căderea Imperiului Roman de Apus a prilejuit ridicarea unei mari forțe statale, numită Imperiul Carolingian. Ocupînd la început doar Franța de azi, va cuceri sau alipi, treptat, teritoriul de azi al Germaniei, țărilor BNLux, Elveției, pentru ca, după anul 800, în care Carol I a fost uns Imperator Augustus de către Papa Leon al III-lea, să alipească mai bine de jumătate din Italia, Austria și Cehia de azi. În istoria ideii europene, acest imperiu este considerat prima variantă creștină a Europei. Capitala acestui imens imperiu era la Aachen, azi oraș pe „frontiera” franco-germană. Chiar dacă împăratul Imperiului Bizantin a refuzat să-l recunoască pe Carol drept conducătorul politic legitim al întregii lumi creștine, pentru o lungă perioadă construcția sa statală a fost considerată moștenitoarea Imperiului Roman de Apus și, deci, simbolic, Europa în varianta vremii! La moartea sa, cei trei fii nu au reușit să ajungă la o înțelegere și au împărțit teritoriul în trei entități, cea vestică devenind, treptat, Franța, iar celelalte intrând (și ieșind) în (din) teritoriile mai multor state. Începând din 1950, la Aachen se acordă anual un premiu internațional Carol cel Mare unei personalități ce a contribuit substanțial la construcția europeană, Konrad Adenauer (1954) sau Helmut Kohl (1988) fiind numele cele mai sonore azi, pentru publicul larg. Anul trecut, în 2018, premiul i-a fost oferit lui Emmanuel Macron, pentru că „a adus un nou suflu dezbaterii europene… pentru entuziasmul cu care luptă împotriva celor care încă trăiesc în trecut!”, menționa atunci Angela Merkel, în laudatio…. Pesemne încurajat de această onoare, președintele Macron a crezut că e momentul să meargă mai departe, propunând, alături de Angela Merkel, această „depășire a Tratatului de la Elysee (1963), încheiat de generalul Charles de Gaulle și de cancelarul Konrad Adenauer. Atunci, analiștii elogiau „strategia oamenilor de stat” care aveau viziunea și energia de a se opune „construcțiilor utopiștilor”… Generalul, în același timp, dorea „o Europă în stil britanic, însă fără Marea Britanie!” (Ch. Zorgbibe). Acum Brexitul zâmbește la orizont și probabil dl Macron se dorește un brav continuator al generalului! Sau? Nu, nu este naționalist, este european convins, propunând ca Franța (uneori, alături de Germania) să vorbească vocea unică a Europei….
Tratatul de la Aachen
Într-o atmosferă festivă și în găzduirea ritualic-simbolică a primăriei din Aachen, Angela Merkel și Emmanuel Macron au semnat în 22 ianuarie 2019 Tratatul care „ridică relațiile bilaterale la un nou nivel”. Peste tot cuprinsul documentului se vorbește despre aspecte concrete franco-germane, dar care ar trebui să promoveze „unitatea, eficiența și coeziunea” Europei… Cu toate că, într-adevăr, unele prevederi prelungesc sau adâncesc cooperarea și interdependența definite încă din 1963, numeroase aspecte ridică semne de întrebare și avertizări serioase cu privire la efectele recentului tratat. Comentatori prudenți au remarcat totuși tonul vag al unor formulări sau eludarea anumitor aspecte deja anunțate de dl Macron, tocmai pentru că partea germană se pare că a dorit mai mult realism! Entuziasmul tânărului președinte a fost reformulat de diplomații germani fără a reuși să ascundă ceea ce trebuie remarcat de toate părțile interesate. Inclusiv de statele mediteraneene și central-est europene!
După un prim articol redactat în cel mai diplomatic cod posibil, cu privire la întărirea cooperării celor două țări în materia politicii externe și de securitate comună, respectiv în cea a uniunii economice și monetare, urmează mesaje extrem de pertinente pentru cei ce nu se mai lasă înșelați de retorica sirenelor politice. Astfel, cele două țări promit consultări bilaterale (!) înaintea oricăror summit-uri europene (!). Nu se spune ale Uniunii Europene! Să fie o pură întâmplare? Se subînțelege? Se pregătește ceva pe sub faldurile discursului corect politic?. În urma consultărilor, cele două state ar trebui să vină în fața partenerilor europeni cu o poziție comună. Mai departe, în articol 3, se prevede că cele două state vor coopera tot mai strâns pentru a genera „o capacitate autonomă de acțiune a Europei!”. În traducere, din franco-germană, cei doi actori vor decide cum va acționa Europa??? Care Europă?
Articolul 4 vorbește despre întărirea unei culturi militare comune și despre contingente comune în diferite teatre de operațiuni, consolidarea industriei de armament și crearea unui consiliu franco-german pentru apărare și securitate. Aici nu putem trece mai departe fără a ridica întrebări elementare! Cine se pregătește să atace militar Franța și Germania? Puteri civile, garante ale păcii pe continent (cum auzim adesea), pregătesc armata comună (despre care vorbea președintele Macron la Sorbona) drept Armată europeană? Are cineva timp de confuzii sau Jupiter vorbește un limbaj ce ar trebui descifrat de urgență? Nu doar retragerea treptată a Statelor Unite din apărarea europeană trebuie să fi sădit o asemenea construcție! Se menționează cu îndemânare crima organizată, terorismul, dar și consolidarea relațiilor Europei cu Africa! Adică nu, nu cu fostele colonii maghrebiene, ci cu sursele migrațiilor și sărăciei… Mai mult, nu se spune nimic despre suveranitatea garantată Ucrainei printr-un alt tratat, nici a Balcanilor de Vest, încă neintegrați și măcinați de corupție! Primordială devine, pentru cele două state, relația Europei (!!!) cu Africa. Nu relația Franței sau a Germaniei! Acelea ar fi aspecte „private” ale problemei. Dar raporturile Europei cu Africa — idee preluată artistic din proiectul creștin democrat al lui Jean-Claude Juncker —, dar pe care, putem înțelege, doar parteneriatul franco-german va fi capabilă să o pună în practică!
La liberul schimb cu susținerea parteneriatului pentru Africa, Germania obține o mult mai flexibilă politică în jurul frontierei comune, promovarea limbii germane atât pe teritoriul Franței, cât și prin centre culturale comune la Rio, Palermo, Erbil sau Bishkek, dar, mai presus de orice, susținerea candidaturii pentru poziția de membru permenent al Consiliului de Securitate ONU! Oricât de consistent ar fi dosarul de candidatură, oricine știe bătăliile pentru reforma acestui consiliu, presiunile din partea Braziliei, Indiei sau lumii arabe, reluctanța actualilor membrii în a deschide Cutia Pandorei, precum și efectul de domino pe care l-ar genera. Și atunci, ce-l mână pe dl Macron în lupta pentru cauza Germaniei? Africa? Eurodistrictele? Apărarea și securitatea comună? Legislația armonizată și spațiul economic comun? După atâtea lupte și istorii sângeroase? Să articuleze modelul european de integrare și cooperare?
Riscăm un răspuns, personal, subiectiv, straniu. Și dacă președintele Iohannis are dreptate anunțând că după Aachen se va edifica o Europă cu o singură viteză? Viteza mereu pronunțată de Emmanuel Macron a euro-zonei ambițioase, acum trasată geografic în amintirea lumii carolingiene, cu capitala la Aachen? Liderul neocarolingian care dorește reforma în numele Franței, cu susținere germană și retorică europeană, are destulă „energie” să deseneze, în buna tradiție franceză, planuri, hărți, utopii… Oare chiar nu aude strigătul vestelor din stradă, al naționalismului și populismului european și al ceasului globalizării? (Vom reveni).
Laura Gheorghiu
[…] Stabor european: Tratatul de la Aachen […]