Spinoasa problemă a identității în Balcanii de Vest (II)

137

Am ajuns să credem că viteza și schimbarea continuă sunt determinantele întregii noastre existențe, astfel încât, atunci când teme „vechi” de treizeci de ani sau de câteva secole se aud mai puternic decât gălăgia noastră zilnică, intrăm în panică sau în blocaj. Uităm că lucrurile au mai multe niveluri de semnificații, iar fiecare nivel al interpretării își are propriul ritm biologic. Ceea ce unora li se poate părea o etapă de mult depășită — cu toate că poate fi de o extraordinară actualitate —, altora, din motive deseori independente de ei, le poate fi la fel de important ca oxigenul respirabil. Exagerăm?

Desigur, dar fără subiectivitatea din care se hrănește fiecare, rămânem fără identitatea care ne structurează și ne propune sau nu lumii în care trăim. Geopolitica, memoria colectivă, istoria culturală sunt tot atâtea întrebări continue, somații, evaluări și, totodată, remedii posibile. În Balcani, au fost la lucru mai mereu și au întreținut active numeroase teme, chiar și dincolo de contextul posibil al soluționării lor.

„Balcanii au însemnat întotdeauna fragmentare și adversitate.” (Th. Veremis) „(Întrebarea) evocă mai degrabă sentimente de invidie, insecuritate, inferioritate… poate da naștere unui sentiment de autoînșelare, în fine, ar putea provoca o resemnare care se transformă, în anumite situații, într-un complex de superioritate.” (M. Călinescu). „Atracția pentru un univers asemenea unui ospiciu în flăcări.” (E. Cioran). „Oamenii și zeii se întâlnesc și trec unul pe lângă altul pe o punte sau la o răspântie. În Balcani, ei se găsesc într-un proces complex de apropiere conflictuală.” (T. Gheorghieva) Într-un asemenea context, nu e de mirare că tocmai săptămânile sărbătorilor de iarnă au reaprins tema identității și au divizat, au articulat, au rememorat.

În Croația, alegerile prezidențiale au răsturnat previziuni, calcule politice, pariuri în jurul temei naționale. Albania, refuzată la masa negocierilor europene, își face timp să rediscute deontologia presei și să împartă drepturi și sancțiuni. Cum o națiune — tânără sau renăscută — are nevoie de teritoriu, identitatea colectivă se leagă din nou de glie în Bosnia, dar și în Kosovo, amenințate cu divizarea și redesenarea hărții. Serbia trage ponoasele proprii sau ale vecinilor, fiind vinovatul de serviciu care țese planuri, intervine, corupe sau instigă. Macedonia de Nord se încăpățânează să ia medii mari la democrație, dar din spatele clasei se aud „copiii răi”, care fac tot ce le stă în putință să strice serbarea. Noi cercetări ale Oxford Internet Institute și Investigative Reporting Lab Macedonia spun o poveste fabuloasă despre folosirea twitter pentru a convinge lumea să saboteze referendumul de aprobare a noului nume al țării, împreună cu toate beneficiile corelate, la schimb cu păstrarea identității naționale, a simbolurilor și a lumii micilor embleme personale. Iar cruciada macedoneană în căutarea autocefaliei ortodoxiei locale încununează eforturile regionale.

Perioada întâlnirii fiecăruia cu sine este, de fapt, perioada întrebărilor incomfortabile și a reacțiilor de revoltă firească. La ceas de bilanț, se vede mai bine decât oricând cine suntem și cât de departe rătăcim de ceea ce ne dorim cu adevărat.

Croația și deturnarea naționalistă

Jocurile păreau făcute pentru HDZ, Uniunea Creștin-Democrată din Croația, și pentru Kolinda Grabar-Kitarović, candidata la un al doilea mandat de președinte. O figură charismatică, inițiatoare, alături de președintele Poloniei, a Inițiativei celor Trei Mări, proiect de succes în regiune, recent gazdă a Congresului Popularilor Europeni, spre a nu mai aminti figura memorabilă a susținătoarei echipei naționale de fotbal la Campionatul Mondial din Rusia, doamna Kitarović era bine poziționată în sondaje și ar fi beneficiat de parteneriatul favorabil cu echipa guvernamentală condusă de Andrej Plenković, din același partid. Cum anul acesta sunt programate atât alegeri locale, dar și parlamentare, colaborarea ar fi venit ca o mănușă ambelor părți, iar începutul era programat tocmai în ianuarie, odată cu preluarea de către Croația a președenției rotative a Uniunii Europene, pentru prima dată de la aderare. „Am scos Croația din apatie și tristețe. Croația nu mai stă în genunchi, s-a ridicat!”, exclama domnia sa la un miting electoral. Și dacă ne gândim că tocmai se discută admiterea țării în spațiul Schengen, ar fi greu să o contrazicem.

Doar că fiecare poveste frumoasă are și un personaj negativ, care strică socoteala. Și dacă își mai aduce și prietenii de joacă, la finalul zilei încurcă pe toată lumea. Acesta a fost Miroslav Škoro, muzician folk, de orientare populistă, anti-establishment, înscris și el în cursa prezidențială, după cum a devenit o modă prin părțile noastre de lume. Nu este arta politică, ci o artă care își trădează de departe esteticul și intervine cu o recuzită ce nu-i aparține într-un spectacol căruia nu i-a citit măcar libretul. Nu se știe niciodată ce-i mână în luptă sau cine, mai ales, dar cert e că personaje ale unei alte lumi dau buzna în treburile politicii și, de regulă, strică. De data aceasta, Miroslav Škoro s-a declarat adevăratul lider al popularilor croați și moștenitorul politic al lui Franjo Tudjman. A și promis că va reveni în alegerile parlamentare.

Primul tur de scrutin i-a oferit 29,55% voturi fostului prim-ministru socialist, Zoran Milanovic, urmat de Kolinda Kitarović, cu 26,65%, și, surpriză sau nu, de Miroslav Škoro, cu 24,43%. Și aici s-a rupt basmul, discursul lui populist-naționalist determinând-o pe doamna Kitarović să adopte o atitudine mai de dreapta, menită a-l scoate din joc. A greșit, pentru că, din acel moment, Škoro sau Marko Perkovic Thompson, cântăreț ultra-naționalist, cunoscut pentru concerte cu sloganuri fasciste, au anunțat public că o susțin, încurajându-și electoratul să o voteze spre „a-i opri pe comuniști din marșul lor spre putere”.

Lor li s-a adăugat Julienne Busic, cetățean american care în 1976 a deturnat un avion de pasageri împreună cu soțul său, Zvonco Busic, spre a atrage atenția asupra „luptei pentru independență duse de Croația împotriva Partidului Comunist al Iugoslaviei”. Nu au fost victime, cei doi, împreună cu alți complici, au fost condamnați, iar apoi familia Busic s-a mutat în Croația. Dar alăturarea discursului de dreapta cu mesajele de suport politic venite dinspre asemenea actori sociali au speriat mare parte din electoratul indecis și l-au împins înspre candidatul socialist. Este de remarcat faptul că, în străinătate, Milanovic a primit foarte puține voturi (3,87 în Germania sau 4,5 în Bosnia), în timp ce dreapta a cules aproape tot (55,46 în Germania și 25,47 în Bosnia, pentru Škoro, respectiv 33,66 în Germania și 66,66 în Bosnia, pentru Kitarović).

În cele din urmă, jocurile s-au plătit, iar în turul II, desfășurat în 5 ianuarie, Milanovic a obținut președenția, cu 52,67%, în timp ce doamna Kitarović a obținut 47,33%. Cum prezența la urne a fost de 55%, lecția politică e clară. Premierul Plenković va trebui să coabiteze cu un președinte de altă orientare politică, în timp ce vor avea de coordonat „O Europă puternică într-o lume a provocărilor”, așa cum și-au anunțat sloganul, și vor avea de pregătit alegerile interne. Dacă ne uităm la cifrele electorale, trebuie să recunoaștem că nu va fi ușor, societatea fiind încă profund divizată, chiar dacă la suprafață a învățat să mascheze traumele trecutului. Duhurile rele nu dorm, și unii, folkiști sau nu, știu să le trezească tocmai când nu e cazul!

Albania și dilemele etice

Necazuri și mai mari afectează societatea albaneză, care se desprinde foarte greu de un trecut apăsător, de dependența geografică și amintirile istoriei. Edi Rama, premierul albanez, tocmai a deschis proces împotriva premierului kosovar, acuzându-l de răspândire de informații defăimătoare la adresa sa și a Albaniei. În esență, Ramush Haradinaj susține că președintele Kosovo, Hashim Thaci, împreună cu Edi Rama și președintele Serbiei, Alekander Vucic, pun la cale divizarea teritorială a Kosovo, ca soluție la nerecunoașterea acestuia de către Belgrad, care, însă, are a prezenta Europei o soluție. Acuzele de trădare, precum și imposibilitatea formulării unei soluții acceptabile pentru toate părțile interesate de problema Kosovo adaugă germeni de conflict și au răcit relații bilaterale care, în urmă cu câțiva ani, păreau a fi foarte bune.

Cum, în țară, premierul Edi Rama se bucură și de majoritate parlamentară, dar și de o lungă listă de conflicte personale cu presa nu tocmai favorabilă sieși și partidului său socialist, a reluat tema legii „defăimării prin presă”. Aceasta a tot fost pe agendă, criticată de Comisia Europeană, de Comisia de la Veneția, de asociațiile de presă, apoi s-a renunțat la ea, s-au făcut mici retușuri, a fost din nou criticată, chiar respinsă luna trecută de președintele Ilir Meta. În forma sa finală, trecută prin parlament, legea înființează o Comisie pentru Plângeri în cadrul Autorității pentru Media, care va cerceta/cenzura materialele pretins defăimătoare și va avea puterea să ceară eliminarea sau modificarea lor ori să impună sancțiuni financiare mari. „Legea e necesară pentru a proteja drepturile indivizilor și posibilitatea de a răspunde într-o formă juridică atacurilor publice la demnitatea personală!”; „Voi apăra oamenii de afaceri de informațiile fake apărute despre ei și pentru care ei plătesc amenzi mari!”, susține premierul. Îi răspund toate forurile jurnaliștilor că încearcă să subordoneze presa unei  instituții de stat. Dar, într-un spațiu în care accesul la justiție a fost decenii la rând o glumă, iar noțiunea însăși de instituție nu e prea clară, desprinderea de trecut se face cu mari eforturi, depuse pe termen lung.

Macedonia de Nord și Soarele Vergina

Acordurile de la Prespa (iulie 2018), semnate de premierii Zoran Zaev și Alexis Tsipras, prin care se punea capăt conflictului înghețat dintre Grecia și Macedonia, au deschis calea recunoașterii și suportului public pentru fostul stat iugoslav. Faptul că la ora aceasta a semnat acordul în vederea aderării la NATO, că nu are dispute teritoriale cu vecinii și că a fost la un pas de începerea negocierilor cu UE se datorează tocmai acelor acorduri istorice. Cu toate acestea, o mare parte a populației nu a susținut schimbările agreate și, în cele din urmă, referendumul care ar fi trebuit să confirme schimbarea numelui și însemnelor țării nu a întrunit prezența la vot impusă de Constituție, fiind necesar votul în legislativ. Ca urmare, chiar legitimitatea acestui vot este, azi, contestată, iar atunci când ținta majoră — deschiderea negocierilor cu Europa — a fost ratată, premierul Zaev a anunțat alegeri anticipate. La ora aceasta țara e condusă de un guvern de coaliție națională, menit să pregătească alegerile în chip imparțial.

În paralel cu eforturile diplomatice depuse de fostul premier, Laboratorul de Investigare a Crimei Organizate (Organised Crime and Corruption Reporting Project și Investigative Reporting Lab Macedonia) l-au identificat pe Goran Kostovski, agent de marketing din Skopje, care a pus la cale un mecanism incredibil de propagandă on-line, menit să descurajeze persoanele cu drept de vot din Macedonia, ce-ar fi putut susține referendumul „antinațional”. „Sunt patriot, nu vreau schimbarea numelui țării mele.” Cunoscut sub numele de „propagandă computerizată”, acest gen de acțiune se bazează pe un număr de mesaje postate de oameni, bots, și apoi retransmise mecanic de zeci de ori, spre a crea senzația unei gigantice conversații on-line. Cele mai multe informații erau false, cum ar fi avertismentele că cei ce vor vota împotriva referendumului vor fi persecutați sau vor avea de plătit amenzi mari. Digital Forensinc Research Lab a arătat că peste 80% dintre mesaje erau, de fapt, mii de repostări ale acestor informații false. „Ne aflăm în mijlocul unui război digital. Noi, naționaliștii și patrioții, pe de-o parte, internaționaliștii, comuniștii și social-democrații pe de alta”, explică Goran Kostovski.

De fapt, cine suntem?

„Nu există niciun Eu în sine, ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu și Eu din cuvântul fundamental Eu-Acela.” (M. Buber). Când ne putem întâlni cu cei de lângă noi, cu Tu, fie și la Prespa, mai există dialog și speranță; când toți sunt reduși la Acela, sharuim #boycott, echivalăm năzuința de independență cu trădarea și inventăm coaliții monstruoase. „Ce puternică e, totuși, continuitatea lumii lui Acela! Și cât de fragile aparițiile lui Tu!” (Martin Buber).

LĂSAȚI UN MESAJ