Suntem martorii unei profunde reforme a statului. Nu știu și nici nu mă interesează cu a câta reformă a statului am fost contemporan. De când Traian Băsescu — acest „acoperit” lipsit de orice urmă de moralitate, care și-a făcut veacul pendulând între femei, sticle de whisky și propășirea propriei familii — ne-a spus că statul român trebuie reformat, tot al doilea politician român mizează pe ideea că, mai mereu, trebuie schimbat câte ceva în organizarea și funcționarea instituțiilor statului, pentru că, spun ei, numai astfel avem șansa de a dobândi mântuirea civică și, totodată, căpătuirea materială la care visăm și credem că suntem îndreptățiți. Bine, și Ion Iliescu fetișizase tranziția de la socialism la capitalism, care impunea o implacabilă plimbare între o violentă revoluție și o interminabilă reformă. Iar rezultatele s-au văzut: prin 2000, la peste 10 ani de la Revoluția din 1989, românii nu prea știau încă dacă ieșiseră sau nu din socialism ori dacă intraseră sau nu în capitalism.
Vremea a trecut, țara și norodul s-au mai schimbat și ne-am trezit la cârma Guvernului cu bihoreanul Ilie Bolojan. Alt obsedat al reformei. Unul pentru care reforma a devenit narcoticul fără de care nu poate supraviețui. Dl Bolojan se jură pe toți sfinții din calendar că creșterea sălbatică a taxelor și a impozitelor, dublată de disponibilizarea unui impresionant număr de angajați „de la stat”, este esența reformei în urma căreia România va dobândi o stare economică de invidiat nu numai de către dușmanii ei, dar și de către prietenii pe care (încă) îi mai are. Iar aceste teze sunt susținute mai ales de economiștii care, după caz, fie n-au condus în viața lor o afacere de succes, fie au citit o carte bună de economie, însă cu foarte mulți ani în urmă. Bolo-reformatorul este iubit și prețuit, în egală măsură, de cei care au învățat economie capitalistă din lecturile avute în gară ori de cei care, strâns uniți în jurul Primarului de Timișoara, fac politica neo-bolșevică a distrugerii capitalismului din interior. Căci cum s-ar putea numi așa-zisa reformă a unuia care — ratând mai toate încercările de înavuțire printr-o activitate lucrativă desfășurată „în privat” (așa cum li s-a întâmplat, de altfel, și multora dintre consilierii sau colegii săi de partid liberal) — a ajuns să fie privit ca un soi de „mare maestru-cavaler” al reconstruirii din temelii a „sectorului de stat”? Ceea ce I. Bolojan nu înțelege (sau se face că nu pricepe) este că nu poți sufoca economia, oricum firavă, a unei țări care se bazează, cu precădere, pe consum, prin impunerea unor impozite și taxe de inspirație medievală și prin disponibilizări consistente, dispuse la nivelul instituțiilor publice. Supra-taxarea stimulează inflația, ceea ce transformă veniturile multora dintre noi în hârtii din ce în ce mai lipsite de valoare reală; la rândul lor, disponibilizările concurente — de „la stat” și, totodată, „din privat” — aruncă șomajul în înaltul cerului. Iar inflația și șomajul sunt căi sigure spre pauperizarea colectivă a unui număr din ce în ce mai ridicat de comunități guvernate.
Imaginați-vă un oraș precum Reșița! Inițiativa economică privată într-un astfel de oraș este cvasi-inexistentă; concedierile din sectorul public (adică din primăria locală, din aparatul consiliului județean și din serviciile deconcentrate sau din cele descentralizate) nu pot fi absorbite de industria ori de comerțul particular, care, oricum, într-o astfel de urbe, sunt foarte anemice. Și acum imaginați-vă, la nivelul întregii țări, un număr înzecit sau poate chiar însutit de Reșițe! Locuri în care sărăcia este, de ani buni, decorul firesc al unor comunități care trăiesc la limita suportabilității. În astfel de orașe, serviciile publice de învățământ, ca și cele de sănătate sunt pur și simplu ofensator de proaste. Școlile publice nu transmit nimic, în timp ce spitalul — pretențios numit „orășenesc” sau, mai rău, „municipal” — transmite exact lucrurile de care săracii acestei țări au mai puțină nevoie: infecții nosocomiale.
În termenii Evului Mediu, reformele lui Bolojan au semnificația suprimării accesului populației la sursele potabile de apă ori pe cele ale primirii unor ciumați în interiorul zidurilor cetății.
Dar cine să-l înțeleagă pe acest reformator neo-stalinist, care nu are decât două obsesii: a) să adune cât mai mulți bani, pe care nimeni nu prea înțelege la ce naiba îi folosește; b) să se înconjoare de „menestreli” — jurnaliști, consilieri și prieteni politici — care să-i încânte urechile și să-i satisfacă orgoliul recitându-i, în diverse stiluri, vulgare imnuri de slavă și adresându-i, prin vorbe grețos de mieroase, laude și osanale demne de dictatorii sud-americani sau est-europeni din anii ’70–’80 ai secolului trecut. Mulți dintre „intelectualii publici” — filosofi, literați, sociologi, economiști, politologi sau jurnaliști „de curte” — s-au grăbit să intre într-un vulgar concurs al pupatului inter-fesier sub scuza că sărută, totuși, partea dosnică a unui premier, iar asta, în concepția lor, le înnobilează înflăcărarea și le scuză renunțarea la demnitate. Mai toți acești iubitori de bolojenism ar trebui să recupereze câte ceva din caracterul la care, în schimbul câtorva arginți, au renunțat fără prea multe remușcări și să-i spună premierului lor că, prin dementele sale măsuri — pretențios denumite „reforme” —, mult prea mulți români au fost efectiv condamnați la moarte. Nu printr-o execuție violentă, ci mai rău, prin supunerea la suferința lentă, determinată de frig, foame și deznădejde.
Cu veniturile brutal amputate și amenințați de înfricoșătoarea eventualitate a pierderii locului de muncă, românii vor uita foarte repede de puțina fericire ce le-a fost dată (sau măcar sugerată), în ultimii ani, de aparenta bunăstare pusă mai ales pe seama integrării țării noastre în structurile euro-atlantice (scuzat să-mi fie recursul la o frântură a noului limbaj de lemn, atât de drag menestrelilor guvernamentali ai curții din Makariopolis).
