Scrisoare pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului 2019

61

Ca în toți anii Biserica Romano-Catolică este aproape de toți credincioșii în aceste zile de mare sărbătoare. Excelența Sa, József Csaba Pál, episcop romano-catolic al Timișoarei s-a adresat enoriașilor cu acest prilej cu un mesaj pastoral de suflet:

Dragi confraţi în preoţie, Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

În descrierea evenimentelor de Crăciun există ceva poetic, idilic, ceva foarte frumos, emoționant, foarte profund. Dacă ne gândim la Crăciun, ni se înalță cumva sufletul. Oare de ce se întâmplă așa? – Căci realitatea de acolo, de la fața locului, era oarecum diferită: Sfânta Familie ajunge în Betleem obosită – Maria este însărcinată – iar nimeni nu îi primește, sunt printre străini, în noapte…

În sufletele lor se putea înfiripa întrebarea: Oare de ce nu am putut face mai mult pentru acest copil? Așadar, nimic în această situație nu ne-ar sugera că ar fi ceva nobil sau poetic acolo. – Desigur, după aceea se întâmplă evenimentele. – Dar este bine, dacă observăm că există o realitate foarte dură, în care trăim cu toții: uneori se termină banii, ne este afectată sănătatea, câteodată ni se termină și răbdarea, uneori suntem nemulțumiți de noi înșine și de alții, uneori suntem obosiți, viața este scurtă…

Toate acestea sunt o realitate. O realitate aspră. Și cum va deveni această realitate aspră o viață trăită frumos?
Odată cu nașterea lui Isus, am dobândit capacitatea de a vedea dincolo de aparența lucrurilor.

Sf. Scriptură spune: „Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Cel care L-a primit, cel care crede în El, vede dincolo de aparența lucrurilor, în sensul bun al cuvântului. Vede frumusețea, poezia, dragostea lui Dumnezeu, ceea ce a primit în dar, ceea ce i s-a dat cadou.
Avem ochii credinței? Aceasta este aptitudinea care vede dincolo de aparența lucrurilor, vede că aici nu există doar realitatea neîndurătore a oamenilor care nu găzduiesc Sfânta Familie, că nu există doar oboseală și suferință, ci descoperă realitatea mai mare, faptul că dragostea lui Dumnezeu tocmai s-a manifestat. Dumnezeu Cel Atotputernic a coborât printre noi. Crăciunul ne deschide ochii către această realitate. Aceasta îl face atât de frumos. Cumva, acum nu mai vedem doar realitatea aspră în care trăim, ci și această altă realitate pe care, la început, o percepem doar cu ochii credinței. La început, pentru că mai târziu, foarte des, o vom vedea și cu ochii noștri trupești, cum încep să vadă și Maria și Iosif: vin păstorii, îngerii, vin magii…
Aici s-a întâmplat ceva, a început ceva. Dar pentru aceasta este nevoie de credința, care nu se bazează pe ceea ce vedem, care este mai mult decât ceea ce vedem. Vederea va veni după ce am răspuns cu credință chemării lui Dumnezeu.

Sărbătorim nașterea lui Isus Cristos. Și în spatele tuturor lucrurilor, dincolo de ele, mai presus de toate, să-L vedem pe Emmanuel care trăiește printre noi, pe Dumnezeul care locuiește aici, trăiește aici în mijlocul poporului Său! Dacă nu pierdem această capacitate de a vedea, viața noastră se poate schimba din temelii.

Am auzit cândva o povestire.

A fost odată o mănăstire care tocmai trăia niște vremuri grele. Călugării îmbătrâniseră tot mai mult, iar tinerii aspiranţi erau din ce în ce mai puţini. Cei rămași îşi împlineau îndatoririle cu tristețe și cu inimă grea. S-au strâns, ca să se sfătuiască. S-au gândit că în pădurea din jurul mănăstirii trăia un bătrân înțelept, pe care ar trebui să-l viziteze. Abatele mănăstirii l-a și vizitat. Bătrânul l-a ascultat și, în cele din urmă, i-a dat un sfat: – Spune o singură frază celorlalți călugări, pe care nu mai ai voie să o repeți. Doar o singură dată ai voie să o rostești.
Iată cum sună propoziția: Mesia este printre voi.
Întors la mănăstire, abatele i-a adunat pe călugări şi le-a zis ceea ce i-a spus înțeleptul: Mesia este printre noi. Călugării nu au avut voie să repete această frază. Ei s-au întrebat ce ar putea însemna acest lucru: oare care dintre ei este Mesia, oare este fratele Toma sau fratele Ilie, sau fratele Matei, sau poate sunt chiar eu?

În timp ce se gândeau la toate posibilitățile, călugării au început să se privească și să se comporte altfel unii cu alții. Își arătau un respect extraordinar unul față de celălalt gândindu-se că poate unul dintre ei este Mesia. Încetul cu încetul, atmosfera din mănăstire s-a schimbat așa de tare, încât vizitatorii, care mai treceau pe la ei, au observat această schimbare ce-I înconjura pe călugări, le-a plăcut atmosfera plină de iubire, și și-au chemat și prietenii, au venit și tinerii. Au fost și unii care au simțit chemarea pentru viața monastică. Așa s-a reînnoit acea mănăstire.

Oare noi suntem conștienți de faptul că Mesia este într-adevăr printre noi? A venit, ca să fie alături de noi. Oare avem ochi să descoperim că trăiește chiar aici, în cel de lângă noi, și în noi? El vrea să trăiască și în relațiile noastre. A devenit om, ca să fie alături de noi și ca să ne arate cum este Dumnezeu. A devenit foarte mic. Atât de mic, încât alții să se poată apleca spre El, să Îl poată ajuta, a devenit o persoană ce poate fi iubită. Și de atunci este printre noi, deschizându-ne ochii pentru a-i descoperi prezența, deschizându-ne inimile, ca să ni le umple pe de-a-ntregul, iar toată viața noastră să devină un răspuns de iubire la iubirea Lui.

Cu aceste gânduri Vă doresc, dragi credincioși, o sărbătore a Crăciunului binecuvântată!

✠ Iosif

Episcop diecezan

In der Beschreibung der Weihnachtserreignisse liegt etwas Poetisches, Idyllisches, etwas Schönes, Berührendes, etwas, was ganz tief ist. Sobald wir an Weihnachten denken, scheint es, dass unsere Seele sich zum Himmel erhebt.

Aber warum ergeht es uns so? – Denn die Realität, die Lage vor Ort, die dort beschrieben wird, ist alles andere als idyllisch: Die Heilige Familie kommt in Bethlehem ermüdet an – Maria war ja hochschwanger – an einem Ort, wo sie niemand aufnimmt, wo sie sich nachts unter Fremden befinden… In ihren Herzen stellen sie sich wohl die Frage: Wieso konnten wir nicht mehr für dieses Kind tun? Eigentlich, gibt es dort nichts, was uns edel oder märchenhaft erscheinen könnte. – Sicher, kurz danach finden dann die wichtigsten Ereignisse statt. – Es ist aber gut, wenn wir feststellen, dass es eine schmerzhafte Realität gibt, eine Realität, inmitten derer wir alle leben: manchmal reicht das Geld nicht aus, unsere Gesundheit ist nicht immer die Beste, wir verlieren manchmal unsere Geduld, wir sind manchmal mit uns selbst oder mit anderen unzufrieden, manchmal sind wir müde, das Leben ist kurz… All diese Sachen machen eine Realität aus. Eine bittere Realität. Und wie wird diese bittere Realität zu einem schön gelebten, erfüllten Leben?

Mit der Geburt Jesu Christi wurden wir mit einer Fähigkeit beschenkt: wir können von nun an jenseits der Dinge sehen. Die Heilige Schrift sagt: „Allen aber, die ihn aufnahmen, gab er Macht, Kinder Gottes zu werden, allen, die an seinen Namen glauben”. Wer Ihn aufnimmt, wer an Ihn glaubt, der sieht jenseits der Dinge, im besten Sinne des Wortes. Er sieht die Schönheit, die Poesie, die Liebe Gottes, all das, was er als Geschenk bekommen hat, alles, was ihm gegeben wurde.

Haben wir Augen des Glaubens? Diese Augen nämlich schenken uns die Fähigkeit, die Möglichkeit, jenseits der Dinge zu sehen, zu erkennen, dass es in dieser Welt nicht nur die Unbarmherzigkeit der Menschen gibt, die Maria und Josef in keine der Herbergen aufnehmen, dass es nicht nur Mühe und Leid gibt, sondern wir können eine höhere Realität entdecken, nämlich dass wir die Liebe Gottes für uns erfahren dürfen, dass sie sich uns offenbart hat. Gott, der Allmächtige, ist unter uns gekommen. Das Weihnachtsfest öffnet unsere Augen, damit wir diese Tatsache erkennen. Und gerade deshalb ist es so schön! Von nun an sehen wir nicht mehr nur die bittere Gegenwart unserer Existenz, sondern auch diese andere Realität, die wir vielleicht am Anfang nur mit den Augen des Glaubens erkennen. Aber später werden wir sie noch oft genug auch mit unseren leiblichen Augen sehen, genau wie Maria und Josef es nun sehen: es kommen die Hirten, die Engel, die heiligen drei Könige… hier ist etwas passiert, hier hat etwas begonnen! Aber dafür brauchen wir den Glauben, der nicht darauf beruht, was wir mit den Augen des Leibes sehen, sondern der Glaube ist viel mehr als das! Erst dann können wir richtig sehen, wenn wir mit Glauben dem Ruf Gottes folgen.

Wir feiern die Geburt Jesu Christi. Und, jenseits aller Dinge, mögen wir den Emmanuel – Gott mit uns – erkennen, mögen wir den Gott sehen, der hier, inmitten seines Volkes wohnt!

Wenn wir diese besondere Sehkraft nicht verlieren, so kann sich unser Leben von Grund auf verändern.

Einst hörte ich eine interessante Geschichte:

Es war einmal ein Kloster, das gerade schwere Zeiten erlebte. Die Mönche wurden immer älter und die jüngeren Kandidaten waren immer weniger. Die wenigen, die geblieben waren, erfüllten traurig und schweren Herzens ihre täglichen Pflichten. So versammelten sie sich eines Tages, um sich über ihre Lage zu beraten. Sie erinnerten sich, dass im Wald, rings um ihr Kloster, ein weiser Greis lebte – den wollten sie besuchen und um Rat fragen! Der Abt des Klosters machte sich auf den Weg und besuchte den alten, weisen Mann. Der Greis hörte dem Abt zu und gab ihm schließlich einen Rat: – Sag deinen Mitbrüdern nur einen Satz, den du aber nicht wiederholen darfst. Du darfst diesen Satz nur ein einziges mal aussprechen. Und dieser Satz lautet: Der Messias ist unter euch.

Ins Kloster zurückgekehrt, versammelte der Abt alle Mönche und sagte ihnen, was der weise Mann ihm gesagt hatte: Der Messias ist unter uns. Die Mönche durften den Satz nicht wiederholen. Sie fragten sich, was dies bedeuten könnte: ist einer von ihnen der Messias? Könnte es wohl Bruder Thomas, oder Bruder Elias, oder sogar Bruder Matthias sein? Oder vielleicht bin ich es… ?

Während sie gerade dabei waren, all diese Möglichkeiten zu erwägen, begannen die Mönche sich gegenseitig anders anzusehen, sich miteinander aufmerksamer zu benehmen. Sie erwiesen einander viel mehr Respekt, denn sie dachten von nun an, dass irgendeiner von ihnen der Messias sein könnte. Langsam änderte sich die Atmosphäre im Kloster grundsätzlich, so dass die Besucher, welche die Abtei betraten, diese Änderung, diesen neuen, guten Geist bemerkten. Die liebevolle Umgangsweise in dieser Gemeinschaft gefiel ihnen sehr und so riefen sie ihre Freunde, ihre Bekannten und… so kamen auch die Jugendlichen. Unter ihnen gab es sogar einige, die die Berufung zum Klosterleben spürten. Und so erneuerte sich langsam-langsam das Kloster.

Ist es uns tatsächlich bewusst, dass der Messias eigentlich unter uns ist? Er kam, um sein Leben mit uns zu teilen. Haben wir eigentlich Augen, um die große Entdeckung zu machen, dass er hier, in unseren Nächsten, in uns selbst lebt? Er will auch in unseren Beziehungen zueinander lebendig sein. Deshalb ist er Mensch geworden, um uns zur Seite zu stehen und um uns zu zeigen, wie Gott eigentlich ist. Er ist ganz klein geworden. So klein, dass andere sich nun zu ihm beugen können, dass sie ihm helfen können; dass wir ihn lieben können. Und seitdem lebt er mitten unter uns. Er öffnet unsere Augen, damit wir seine Anwesenheit entdecken; er öffnet unsere Herzen, um sie mit seiner Liebe gänzlich zu füllen und damit unser ganzes Leben eine Antwort unserer Liebe auf seine Liebe werde.

Mit diesen Gedanken wünsche ich Ihnen, liebe Gläubige, ein gesegnetes Weihnachtsfest!

LĂSAȚI UN MESAJ