„Scriitorul rămâne adevărat doar câtă vreme e singur, în camera lui, în fața foii de hârtie”

318

Bogdan Varvari s-a născut în 1981, în Satchinez, județul Timiș. Trăiește în Timișoara. Își vede viața, în rezumat, astfel: „Element antisocial precoce. Rezistă o singură zi la grădiniță și refuză să recite poezii la serbările școlare. La 6 ani, nu dansează cu fata vecinilor, ceea ce stârnește o dramă familială care se va întinde de-a lungul câtorva decenii. Ia premiul întâi în primele două clase, apoi nu mai are parte de o asemenea dezonoare. În clasa a VII-a reușește să copieze la teza de Matematică, obținând nota 9. E singurul moment de glorie academică din tot gimnaziul. Intră la Colegiul Național Bănățean.

În ciuda acestui fapt, face o pasiune pentru citit. Se îngrașă. Profesorul de sport îi dă avans față de colegi la cursa de 50 de metri. Descoperă cărțile lui Cioran, Noica, Eliade, Dostoievski, Thomas Mann. Câștigă Olimpiada Județeană de Filosofie, dar e abia al 30-lea la Olimpiada Națională: semn rău pentru destinul metafizicii bănățene. Iubește o fată și o invită la Triunghiul morții de Sergiu Nicolaescu. Între 1999 și 2003 e student la Facultatea de Filosofie a Universității de Vest, pe care o absolvă cu o teză despre tragic și mistic în religia vechilor greci. După absolvire, devine profesor de liceu, coșmar care durează patru ani. În 2008 se angajează la o firmă privată din domeniul asigurărilor imobiliare. Iubește o altă fată și o invită la un bar cu păcănele ca să-i vorbească despre Nietzsche. Debutează editorial cu volumul de aforisme și note filosofice Iluzii și truisme (Editura Curtea veche, București, 2010). Recidivează în 2017 la Editura Tracus Arte cu volumul de povestiri nu uita să arunci viermii”.

Robert Șerban: Deși citim literatură și ca să „fugim” de și din lumea în care trăim, ca să evadăm — cum ni se spunea la liceu — din contingent, tu susții că miza principală a literaturii e veridicitatea. Poți fi mai exact? Ficțiunea nu-i, în fond, o minciună?  

Bogdan Varvari: Am urmărit de curând un interviu televizat cu Stephen King, în care acesta descrie succint raportul dintre adevăr și minciună în cadrul ficțiunii. El zice cam așa: „Fiction is a lie, but good fiction is the truth inside the lie.” (Adică: „Ficțiunea e o minciună, dar ficțiunea de calitate e adevărul dinlăuntrul minciunii.”) Pentru cine nu știe, Stephen King are o carte superbă despre scris (On Writing) și alte vreo 60 în care își molestează copios propriile reguli despre cum se scrie o carte bună.

Când afirm că veridicitatea e miza principală a literaturii, nu vreau să spun că literatura trebuie să reproducă în mod fotografic realitatea. Nu mă refer așadar la o fidelitate jurnalistică, de tipul reportajului, unde informația se subordonează faptului istoric. Ceea ce am în vedere prin „veridicitate” e acea exigență pe care orice literatură bună încearcă să o respecte, anume de a surprinde adevăruri omenești esențiale, indiferent de subiectul pe care îl tratează. De pildă, Solaris de Stanislaw Lem ne introduce, ca cititori, într-un spațiu imaginar cu totul străin de realitatea noastră înconjurătoare. Și totuși, mesajul cărții e atât de puternic, iar autorul ne confruntă în asemenea măsură cu dorințele și spaimele noastre omenești, încât ne simțim mai aproape de adevăr alături de personajele de acolo decât în mica celulă a existenței noastre cotidiene. Drama iubirii pierdute a lui Kelvin e mai adevărată (adică are un mai mare aport de veridicitate) decât faptul că mergem la serviciu sau că ne-am cumpărat un telefon nou.

R.Ș.: Citești susținut, zilnic. Ce cărți ori scriitori ai descoperit în ultimpul timp și pe care i-ai recomanda celor în căutare de literatură de calitate?

B.V.: Da, citesc zilnic, dar nu pe cât aș vrea. Nici pe departe. Dacă reușesc să parcurg 100 de pagini, mă consider norocos. Am o slujbă care îmi mănâncă opt ore din zi. Încă șase sau șapte, somnul. Apoi diversele treburi casnice, destul de lacome de timp și ele. Pentru citit îmi rămân cam trei-patru ore pe zi. Ceea ce nu e mult, iar cititorii pasionați mă vor înțelege.

Ultima descoperire notabilă e Iuri Dombrovski, un autor rus din perioada sovietică. Omul a petrecut vreo 16 ani în închisori și în Gulag, dar, cu toate astea, a ieșit de acolo cu mintea nevătămată și cu destulă tărie spirituală pentru a scrie niște romane formidabile. Recomand Conservatorul de antichități și Facultatea lucrurilor de prisos, două radiografii cutremurătoare ale anilor terorii staliniste. Ca să îmi întregesc portretul acelor vremuri, am citit recent și cartea lui Orlando Figes: Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin. E lucrarea unui istoric, desigur, dar poate fi citită și ca o foarte bună carte de literatură.

R.Ș.: Te interesează proza românească actuală? Face față, comparativ, traducerilor din proza universală? Pe ce scriitori merită să-ți pariezi timpul? Ce cărți de neocolit, scrise de autori români, ai citit în ultima vreme? Dar mai demult?

B.V.: Mă simt oarecum vinovat în privința asta. Cunosc prea puțin din proza românească actuală. Din ce am citit recent, doar Rădăcina de bucsau de O. Nimigean și Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac mi se par „de neocolit”. Mi-au plăcut Oameni de Mihai Mateiu și Ai uitat să râzi de Bogdan Munteanu. Altfel, eu unul le rămân fidel celor „vechi”: Răzvan Petrescu, Adriana Bittel, Ștefan Bănulescu, M.-H. Simionescu, Ion D. Sîrbu. Aceștia sunt, cu siguranță, egalii celor mai mari autori din literatura universală. Îmi place și când se întâmplă să descopăr cărți mai puțin cunoscute, detașate de restul prin bizareria lor, prin singularitatea lor aproape monstruoasă. Așa au fost de pildă Interior de Constantin Fântâneru sau Din adnotările unui scelerat de Gabriel Diradurian.

R.Ș.: Ai spus într-un interviu că poezia lui Ioan Es. Pop „e cea mai bună proză scurtă pe care am citit-o vreodată”. Ce-i cu paradoxul acesta?

B.V.: E paradox doar dacă presupui că între poezie și proză există o graniță precisă. Nu e cazul. Cel puțin nu în literatura contemporană. Poezia actuală împrumută mult de la proză (caracterul narativ, preferința pentru detaliul concret și experiențele cotidiene, temperarea până la suprimare a oricărui sentimentalism), la fel cum proza nu ezită să se folosească de mijloacele poeziei, mai ales proza scurtă, cu apetența ei pentru concizie, pentru expresia lapidară și pregnantă. Câțiva dintre prozatorii mei americani preferați (Raymond Carver, Charles Bukowski, Richard Brautigan) au fost deopotrivă poeți, iar poezia lor poate fi citită ca o formă de proză decantată, esențializată. Cu Ioan Es. Pop e la fel. Gântește-te la un text ca micul porcec, unde îngemănarea dintre poezie și proză e evidentă. Sau gândește-te la kirilă de Teodor Dună. Unde sfârșește poezia și unde începe proza?

R.Ș.: Apropo: ai scris și publicat, în 2018, o excelentă carte de proză scurtă, nu uita să arunci viermii (Editura Tracus Arte). După opinia mea, e o carte care nu s-a bucurat nici pe departe de atenția pe care ar fi meritat-o din partea lumii literare. Crezi că e de datoria scriitorului să-și ajute cărțile, sau piața de carte — așa cum e ea, iar la noi e cea mai slabă din Uniunea Europeană — este cea care trebuie să regleze aceste lucruri? Mai e cartea „copilul autorului”, sau secolul XXI a schimbat perspectiva asupra paternității/maternității?

B.V.: Depinde de tipul de personalitate a autorului. Dacă poate să își ajute cartea, e bine să o facă. Eu nu prea sunt în stare. Fiind un introvertit și un om lipsit de spontaneitate, evit să apar în public. Când o fac, e mai degrabă un gest de politețe decât o formă de publicitate. Iluzii și truisme, prima mea carte, nu a avut parte de o lansare. Cu nu uita să arunci viermii s-ar fi petrecut la fel dacă editura Tracus Arte nu mi-ar fi propus să o lansez aici, în Timișoara, în spațiul familiar și drag mie al librăriei „La Două Bufnițe”, într-o atmosferă amicală și cu participarea lui Robert Șerban (care a făcut practic toată treaba, eu îngâimând vreo două sau trei cuvinte greu inteligibile). Mi s-ar fi părut nepoliticos să refuz, dar adevărul e că singurul răspuns care îmi convine cu adevărat în astfel de situații e celebra replică a lui Bartleby: „Prefer să nu.” Ar fi un coșmar pentru mine să particip ca autor la un mare târg de carte, cum sunt Bookfest sau Gaudeamus. Slavă Domnului, nu m-a invitat nimeni până acum.

Scriitorul — sunt convins de asta — râmâne adevărat doar câtă vreme e singur, în camera lui, în fața foii de hârtie. De îndată ce apare în public, devine altcineva, o altă persoană. Din motivul ăsta nici nu mă interesează să cunosc autori în carne și oase. Îl iubesc pe Ioan Es. Pop ca pe nimeni altul, dar nu mă preocupă deloc să-l întâlnesc în realitate, dincolo de cărțile lui.

R.Ș.: Ești absolvent de Filosofie, dar de câțiva ani buni nici măcar nu mai predai filosofie. Care mai e relația ta cu pasiunea primei tinereți?

B.V.: Sporadică, frugală și mai degrabă imaginară, cum au fost toate relațiile mele cu femeile de care m-am îndrăgostit.

Acum, ca să-ți răspund serios: îi țin la mare preț pe Hume, pe Schopenhauer și pe Nietzsche, dar aș avea dificultăți notabile dacă mi-ai cere să ți-i explic pe larg. De Hegel nici nu mai vorbesc: mă apucă groaza când deschid Fenomenologia spiritului. Cred că în tinerețe m-am supraevaluat intelectual — adolescența fiind o vârstă a idealismelor candide — și mi-am închipuit că voi putea sparge nuca tare a filosofiei. Nu s-a întâmplat. Cleștii inteligenței mele nu au fost destul de puternici. Îmi dau seama de asta. Am câțiva prieteni, foști colegi de la Filosofie (Adina Ștefănescu, pe care o putem citi în revista „Orizont”, e doar un exemplu), a căror minte e mult mai ageră, mai pătrunzătoare și mai analitică decât a mea. E o plăcere să-i pot întâlni și să discut cu ei, eu de pe poziția mai puțin știutorului. Gândirea filosofică, atunci când funcționează, e un spectacol de o frumusețe unică.

R.Ș.: Și fiindcă sunt în zona filosofiei: mai contează estetica/esteticul în arte?

B.V.: Contează, desigur. Atâta doar că estetica de astăzi nu mai implică estetismul, așa cum se întâmpla, de pildă, la romantici. Estetismul miza pe o expresivitate încântată de ea însăși, o expresivitate care se străduia să înglobeze totul și care, de aceea, căuta mereu sensuri ultime, adevăruri definitive. Cum exigența asta nu putea fi niciodată împlinită obiectiv, romanticii au transformat hărțuirea Absolutului într-o afacere privată și au decretat propria lor subiectivitate ca unic criteriu al adevărului.

Autorii actuali sunt mai modești, mai realiști și mai pragmatici în țelurile lor. Au o estetică mai curând descriptivă decât conceptuală. Grandilocvența romanticilor a lăsat locul unei poetici minimaliste, a cărei virtute principală e discreția.

R.Ș.: Informația, astăzi, e furnizată și altfel decât prin scris, mai repede și mai impactant: video și audio. Un român citește, în medie, cinci minute pe zi dintr-o carte. Nu sunt semnele evidente ale dispariției cititului? Tu de ce îți cheltuiești timpul să citești, n-ai făcut-o destul până acum?

B.V.: Nu vreau să fac o apologie a cititului în sine. Există oameni care nu citesc și au totuși vieți împlinite. Străbunica mea era analfabetă și a avut o viață frumoasă, adică semnificativă. Dar asta pentru că avea un sistem de referință clar: Biserica, familia, cultivarea pământului. Toate aceste lucruri o legau de comunitate și o întregeau ca ființă. În civilizația urbană în care trăim azi, acest sistem de referință nu prea mai există. Indivizii sunt atomizați iar relațiile dintre ei îmbracă cel mai adesea forma alienării. De aceea cred că într-o astfel de civilizație e preferabil să citești literatură. Cititul e o bună deschidere către celălalt, un exercițiu de alteritate. Citind, îți sporești șansele de a-ți înțelege semenii, de a te pune în pielea lor, de a fi mai prudent în judecăți și mai temperat în reproșuri. Cititorul e un îmblânzitor de realitate.

R.Ș.: Care e cea mai puternică iluzie care îți alimentează viața? Dar cel mai intens adevăr?

B.V.: Care e cea mai puternică iluzie nu pot ști. Ca să fie eficientă, ea trebuie să rămână ascunsă. Cel mai puternic adevăr? Îl știu, dar nu-mi aparține. L-am găsit în Historia naturalia de Plinius cel Bătrân: „Dumnezeu e orice muritor care ajută un alt muritor”. Dacă voi avea curajul să trăiesc măcar o zi la înălțimea acestui adevăr, viața mea nu va fi fost în zadar.

LĂSAȚI UN MESAJ