Schwarzer Mann, Johnny Weissmüller, Petőfi Sándor și șantierul naval din Freidorf

928

Din lista lungă de localități bănățene ce nu mai există în forma veche cunoscută dar ele dăinuie în continuare cu statut ori nume schimbat este una ce se află la doi pași de vatra Timișoarei. Oricine a auzit de Freidorf dar ce o fi cu acest nume ce sună a strigăt de liberate puțini mai știu.

Una din opinii susține ca numele localității vine de la satul de origine din care provin primii coloniști care au fondat Freidorf-ul bănățean. Ei au sosit la chemarea administratorilor de acum trei secole ce le promiteau o viață mai bună și avantaje deosebite. Mulți oameni simpli și împovărați de necazuri au luat câte o traistă ori o ladă cu ceva agoniseală și au plecat la drum fără să știe prea bine unde este acel îndepărtat El Dorado mult lăudat. Unii au reușit să-l găsească după lungi drumuri pline de poticneli și peripeții. Pentru unii s-a dovedit a fi un loc plin de bunăstare dar cei mai mulți au strîns din dinți mult timp, chiar generații, până au dat de acea bunăstare promisă. Se povestește că primii au venit din îndepărtata Alsacie dintr-un sat numit tot Freidorf. Era o populație preponderent germanofonă de religie catolică. Dar o parte erau și bilingvi asemenea provinciei ce a schimbat de mai multe ori stăpânirea franceză cu cea a statelor germane din jur. Așa că printre coloniști se mai aflau și vorbitori de franceză.

Dacă localitatea este destul de nouă în forma actuală impusă în secolul al XVIII-lea, la scara istoriei locale urme de trăire și locuire străveche se găsesc destul numeroase. Cu prilejul unor lucrări de săpături pentru fundațiile unei fabrici în anul 1984, au fost scoase la lumină oase umane de cel puțin două milenii vechime. Arheologii au găsit rămășițele unei așezări daco-romane din secolul III sau IV al primului mileniu. Peste acestea se mai găsește și o necropolă datată ca fiind din secolul al V-lea. Din lipsă de fonduri momentan nu au mai avansat mult cercetările. Au mai fost consemnate înregistrări în din anul 1369, 1415, 1482 ca Zabadfalu, ce denotă o trăire constantă și înaintea perioadei otomane.

Cartierul de acum a fost inițial o mică localitate germană, înființată printre primele imediat după impunere administrației habsburgice și plecarea otomanilor.Locul a fost menționat pentru prima dată în mai 1719 într-o cerere adresată împăratului Carol al VI-lea. În 1720, Freidorf a apărut pentru prima oară pe o hartă la început cu opt case. Comandantul cetății Timișoarei, Franz Anton Paul conte de Wallis de Karighmain, avea o grădină de legume pentru bucătăria militară a garnizoanei, constituită pe o parte a satului. Contele a încurajat noii veniți să se ocupe în principal de grădinărit în scopuri comerciale.

Satul era scutită de impozite, ceea ce i-a întărit numele de Freidorf. Acesta ar fi un al doilea motiv pentru acest nume. Coloniștii au pornit să constuiescă o biserică ca semn al apartenenței lor la comunitate închegată. Prima biserică era foarte simplă, durată din lemn. O a doua a fost ridicată din cărămidă în 1777 pentru parohia serioasă ce deja exista. Aceasta a primit hramul sfântului Rochus. Despre acest sfînt se cunoaște că ar fi ocrotitorul celor bolnavi de ciumă și apare de obicei în reprezentări alături de cîinele său credincios ce la ajutat în momentele bolii sale.

Biserica arată în mare cam la fel și în zilele noastre. Doar turnul a avut o formă mai rotunjită cu o formă de bulb, apropiată stilului gotic sătesc aflat în majoritatea localităților din provincie. La o renovare ulterioară a fost schimbată forma turlei în favoarea uneia mai simple ce se vede și acum.

A urmat apoi școala și o moară de vânt. Inițial a fost un sat destul de mic, cu puțin pământ și aproximativ 500 de locuitori. În unele acte mai apare menționat în 1728 cu numele de Neudorf. Începând cu 1732 apare un nou val de populație din regiunile sudice ale imperiului ce erau în majoritate italieni ce se ocupau cu meșteșugul prelucrării gogoșilor de mătase.

Nu mică a fost mirarea celor veniți din zonă colinară înconjurată de munți când au văzut mlaștinile din Banat. Trebuiau să se adapteze la alt mod de viață diferit.

Freidorful este amplasat și azi într-o zonă de câmpie joasă și șes cu solurile aluviale. Bega înainte de canalizare și-a lăsat peste tot nisipurile aduse la viituri din amonte. Dar se găsesc și multe zone cu argilă. Acest lut uțor de lucrat avea să aducă o relativă prosperitate odată cu manufacturile de cărămidă. Bălțile și canalele naturale cît și cele săpate erau raiul broaștelor și al peștilor. Balta din Freidorf, numită de localnici balta Szabo, este una din cele ce au mai rămas din vechile bălți care ocupau odinioară zone întinse.

Una din cele mai populare ocupații a fost prelucrarea lutului pentru a obține cărămizi și țigle. Acestea erau tot mai căutate în orașul aflat în apropiere. Timișoara avea nevoie permanent de cărămizi pentru fortificațiile ce se extindeau dar și pentru clădirile militare dar și civile ce se înmulțeau în Cetate. Totodată amplele lucrări de canalizare a Timișelului (ce mai apoi avea să se numească Bega) aveau să atragă mult forță de muncă.

În 1796 apar primele însemnări despre Canalul Bega în Freidorf. Starea canalului este descrisă de caporalul pontonier, Franz Ulrichsberger, într-un raport din 20 octombrie 1796, scris la Timișoara în urma unei inspecții întreprinse la ordinul Comandamentului General Militar Bănățean.

Aflăm că: „…din Timișoara până la Freidorf se poate naviga pe canal cu întreaga încărcătură. Din Freidorf până la Sânmihai nu pot trece vasele complet încărcate, doar dacă acestea vor fi parțial descărcate, cauza nivelului ceva mai scăzut al apei fiind că în mai multe locuri canalul are până la 86 de stânjeni”.

Traiul destul de liniștit al sătenilor a fost zdruncinat în anul 1836 când populația a fost lovită de o epidemie de holeră. A fost una din ultimele răbufnire ale acestei boli în Europa. Imediat după revoluția de la 1848-49 aici au început să se stabilească și familii maghiare și române.
O mare însemnătatea avea să capete satul mărginaș Cetății începînd cu 1848.

Timișoara a fost asediat de trupele revoluționare maghiare în timpul revoluției de la 1848-49. Așa cum este cunoscut militarii din garnizoană, dar și populația din interiorul orașului a rămas loiale împăratului austriac. Comandantul armatei revoluționare, generalul Józef Bem, a înființat o tabără ostășească în Freidorf chiar pe locurile unde astăzi se află monumentul din parc. În acest timp, Bem a trăit o bună bucată de timp în Freidorf în casa parohială. Ofițerii superiori au fost găzduiți de familiile mai înstărite. Printre militarii săi se număra și celebrul poetul maghiar și eroul al luptelor revoluționare Petőfi Sándor. Nu este prea clar dacă ar fi participat la sediul orașului sau doar a trecut prin această tabără înainte de a fi răpus pe cîmpul de luptă de la Albești (Mureș). Mai sigur este doar faptul ca aici în tabăra militară a fost înaintat la gradul de maior la data de 3 mai 1849 de însuși generalul Bem.

În amintirea poetului național autoritățile maghiare ridică un monument comemorativ la marginea satului în anul 1889. Monumentul a fost adus la forma actuală la 10 noiembrie 1912 după o colectă publică a locuitorilor satului Acesta se află la loc de cinste acum în scuarul ce-i poartă numele dintre cele două artere ce converg spre cartierul Freidorf de azi.

După 1850 satul mai capătă noi locuitori. De data aceasta ei sunt de etnie maghiară și română.

Locul deosebit de propice agriculturii cu o serioasă piață de desfacere în apropiere dar și canalul Bega cu nenumăratele sale posibilități de afaceri și de navigație duc la o dezvoltare explozivă a localității. Se înmulțesc atelierele industriale. După jumătatea secolului al XIX-lea se înființează o cooperativă de credit rural dar și de depuneri de economii. Micile afaceri cu cuptoare de ars țigle se unifică într-o importantă fabrică de cărămidă. Apare și o modernă fabrică de cherestea și o fabrică de cherestea. Se mai consemnează o fabrică de abur industrial pentru nevoile energetice ale atelierelor. Au rămas cunoscute cîteva nume de antreprenori importanți cum ar fi: Kiss & Asociații, Merbl. Becker și Gemeinhardt și Hofgärtner.

Imaginația locuitorilor din Freidorf nu avea limite. Aici s-au țesut nenumărate legende și povești care de care mai fantastică.

Dacă ar fi să ne raportăm doar la una din ele este greu acum după aproape două sute de ani să mai știm unde e limita adevărului și unde începe fabulația. Se pare că aici în satul de pe malul canalului Bega ar fi apărut la un moment dat un necăjit al sorții venit de nu se știe unde. Poate din Africa? A fost primul om de culoare ce a fost văzut pe aici. A trăit o vreme din diferite munci în satul care nu prea voia să-l vadă prea bine. Sigur este că după mulți ani de cînd a dispărut din sat s-a răspîndit zvonul că acest „Schwarzer Mann” ar fi fost vinovat de diverse dispariții de localnici. Ar fi sugrumat și înecat în bălți pe mulți întărziați ce umblau noapte pe străzi. O fi fost ceva adevăr în această legendă? Ori era doar imaginația bogată de care am mai vorbit? Sau poate toți cei ce se bălăngăneau pe mai multe cărări venind noaptea către casă de fapt cădeau în câte un șanț din cauza gradelor din schnapsul de prune ce se fabrica la numeroasele cazane?

Dar poveștile despre aceste locuri și locuitorii săi nu se opresc aici.

Vom mai vorbi despre Johnny Weismuler cel mai cunoscut Tarzan al ecranului ori despre șantierele navale de unde plecau la vale șlepuri pe Bega cea mîloasă.

LĂSAȚI UN MESAJ