Din timp în timp, parcă pentru a nu lăsa această biată planetă să-și petreacă zilele rânduite de Divinitate într-o logică cât de cât predictibilă, băieții cu „butonii” nucleari la purtător se întâlnesc și pun lumea la cale. Pe vremuri, astfel de întâlniri erau găzduite, îndeobște, de marile capitale ale Europei, însă de ceva timp, mai precis de vreo cinci decenii, capitala europeană preferată de șefii de orchestră ai lumii a fost și rămâne Helsinki. Un loc, altminteri, care a purtat noroc națiunilor din estul Europei, atunci când, în 1975, frumoasa capitală a Finlandei a găzduit celebra Conferință de Cooperare Internațională, încheiată cu Actul Final de la Helsinki. Document despre care mai toți istoricii relațiilor est-vest sunt de părere că a reprezentat momentul-cheie pentru începutul prăbușirii comunismului.

Tot acolo, pe la finele anilor ’80 aveau să se întâlnească și președinții Reagan și Gorbaciov, întâlnire care s-a transformat, realmente, în detonatorul regimului de forță prin care „Imperiul Răului”, potrivit butadei intrate în istorie a amintitului președinte american, anume Uniunea Sovietică, își semna propria destrămare.

A venit acum, din nou, rândul lui Donald Trump și al lui Vladimir Putin să bată palma asupra unor noi posibile înțelegeri (să sperăm că nu cu consecințe dramatice pentru valori precum democrația și drepturile individuale și colective ale indivizilor) în cel mai aprins moment de pe planetă de la finalul Războiului Rece încoace, cel puțin.

Firește că, la capătul unor astfel de întâlniri nu poate aproape nimeni prezice exact ce și câte vor urma în echilibrul de forțe la nivel internațional.

Între altele, în custodia cui rămâne o bună parte din estul Europei, de pildă, acolo unde Putin își joacă în continuare destinul de țar de tip sovietic, ori ce se va întâmpla până la urmă cu greu încercata Ucraină, asediată de mai bine de trei ani de noul sângeros Stalin de la Kremlin.

La fel, la momentul actual, în afară de Trump și de Putin și, firește, de cei din anturajul lor, nimeni nu poate intui cu exactitate destinul pe termen lung al Europei în ansamblu, care astăzi pare a ieși, la propriu, de sub aripa protectoare americană. Sau poate că, totuși, încă nu e cazul să vorbim de o asemenea ruptură care ar sfâșia milenara civilizația creștină, cea euro-atlantică, în speță.

Dar mâine, vorba cuiva trecut prin multe pe această lume, oare ce va fi cu aceste țări printre care ne numărăm, firește, și noi?

Să recunoaștem că, măcar în clipa de față, acest Putin, cel provenit din celebrele și temutele structuri de contraspionaj ale KGB-ului, dă senzația că e, încă o dată, pe cai mari. În pofida pierderilor uriașe de soldați și armament scump pe câmpul de luptă ucrainean, Putin nu dă semne că ar dori cu adevărat o pace durabilă și nici măcar un armistițiu pe termen oarecare cu patria lui Zelenski.

A readus Rusia la masa tratativelor, unde se pune din nou lumea la cale, dă tot mai mult târcoale fostelor țări și zone prietene cândva Uniunii Sovietice și-și permite să-i amenințe, deloc voalat, pe liderii națiunilor care refuză, deocamdată, să-i cânte în strună.

Tristețea ultimă pentru soliditatea democrației occidentale este tocmai faptul că Trump pare tot mai tare atras de cântecele de sirenă ale Kremlinului, pentru care se arată dispus să-i abandoneze complet pe aliații naturali ai Americii.

Dincoace de tabla de șah a puterii globale stă cocoțat roșcovanul pe care întreaga elită americană (stângistă și adeptă a corectitudinii politice împinsă la extrem, în cea mai mare parte) îl detestă profund și iremediabil.

Doar că multă lume fie uită, fie nu știe prea multe despre acest ins, patron de cazinouri și hoteluri de lux prin marile orașe americane.

În esență, e vorba de faptul că Donald Trump nu e nici pe departe exclusiv bădăranul deplin și prădătorul sexual de care presa mainstream din SUA face vorbire de dimineața până noaptea târziu.

Trump e, în același timp, și miliardarul care, de vreo 40 de ani încoace, și-a croit, cu dibăcie și maniacal aproape, o imagine greu de doborât în ochii oamenilor simpli de peste Ocean.

Imaginea în oglindă a visului american tot mai știrbit, și el, a insului dur atunci când trebuie, filistin cât cuprinde, care a pierdut miliarde și le-a recâștigat apoi peste noapte și care, spre groaza elitei politice de la Washington, nu se sfiește să spună tuturor verde în față aproape tot ce gândește.

Felul în care își tratează vecinii cei mai apropiați, în speță Canada și Mexicul, arată lipsa sa totală de scrupule, căci de diplomație nici nu are sens să mai pomenim.

Cine va câștiga cu adevărat partida de poker care privește destinul lumii de azi, o lume, și ea, tot mai alunecoasă pe oceanele turbulente și predispuse la furtuni de grad mare, e imposibil de spus acum.

Cert este că Putin și Trump nu joacă nici pe departe exclusiv ruleta rusească, ci — mai aproape de adevăr — doar niște roluri într-un film de Série noire, în care și criminalul, și detectivul au mari îndoieli în privința a ceea ce sunt ei, de fapt, în povestea cu pricina.