La 8 decembrie 2025, Constituția României a împlinit fix 34 de ani. Iar contextul politic foarte frământat m-a îndemnat să scriu rândurile pe care urmează să le citiți (dacă veți avea răbdarea să o faceți). După revizuirea din toamna lui 2003, actualul pact politic și juridic fundamental a ajuns — din nou și pentru a nu știu câta oară — obiect al criticii unora dintre concetățenii mei. Nu neapărat a acelora care se și pricep la dreptul constituțional. Tot felul de răcani ai spațiului public, licențiați în tot felul de științe pe care, de cele mai multe ori, nu le-au înțeles ori pe care nici măcar nu s-au străduit să le priceapă, își dau cu părerea despre… Constituția României. Că nu e bună, că e „comunistă”, că a fost făcută de niște foști activiști ai fostului partid comunist, că din pricina ei noi, românii, nu reușim să ne europenizăm suficient, că ne ține în loc, că e depășită, că ar institui privilegii pentru unii și prea dure îndatoriri pentru alții, că reproduce un sistem instituțional în care aproape nimeni nu mai are încredere și că, prin urmare, tare bine ne-ar fi să o revizuim. Iar dacă o vom face, sigur ne vom (re)găsi fericirea individuală și colectivă. Mai toți acești critici la adresa Constituției ar trebui ca, înainte de a vorbi, să (mai) pună mâna pe câte o carte. Și, dacă se poate, pe una de drept public, nu pe una de dezvoltare personală. Ar învăța că o constituție — deși indispensabilă pentru orice sistem juridic — nu se schimbă precum o pereche de chiloți. Gândiți-vă, dragi reformatori de duzină, că Franța are o Constituție din 1958, Germania, din 1949, iar Statele Unite ale Americii, din 1787. Iar Marea Britanie — țara aceea despre care voi credeți că nu are o constituție (pentru că așa ați învățat în școlile comunale pe care le-ați absolvit) — se bucură de un mănunchi de documente constituționale, începând cu Magna Charta Libertatum (1215), continuând cu Habeas Corpus Act (1679) și cu Bill of Rights (1689), pentru a ajunge la Legea cu privire la drepturile omului din 1998 ori la Legea pentru reforma constituțională din anul 2005. Vi se pare că britanicii s-au grăbit să abroge mai vechile reglementări doar pentru a fi la modă ori pentru a înlocui tradițiile instituționale acumulate de secole cu niște amărâte de idei a căror singură și inutilă calitate este aceea de a fi noi? N-au făcut-o, ci au îmbogățit, prin subsecvente adăugiri, tezaurul constituțional anterior dobândit. Iar nord-americanii, prin bine-cunoscutul instrument al amendamentului, au făcut la fel. Știu că nu poate fi comparată mișcarea constituționalistă de la noi cu cea consumată în Franța, în Marea Britanie sau în Statele Unite ale Americii. Dar să nu uităm că, după cel de-Al Doilea Război Mondial, respectiv după prăbușirea regimului franchist, până și țări ca Germania, Italia sau Spania, cu tot trecutul lor fascist, au ajuns să adopte constituții democratice, pe care nu le iau săptămânal la răscroit, ori de câte ori unor exaltați le trece prin cap ideea unei (noi) reforme constituționale. Cred că m-am făcut înțeles.

Marele merit al actualei Constituții a României este acela de a ne fi ferit de exaltați. Așa cum a fost ea scrisă, cel puțin până azi, a reușit să ne apere de naționaliștii-vadimiști, cu discurs legionaroid, de veșnicii reformatori ai statului, de inspirație băsisto-macovistă, de georgiștii deliranți, dar și de salvatorii progresiști, prea entuziasmați de aiuritorul lor program politic pentru a mai avea timp de subtilitățile unui discurs constituțional rațional. Aceeași Constituție s-a încăpățânat să se împotrivească unei bătrân și, între timp, dispărut bolșevic pentru care „proprietatea era un moft”, unei oarecare doamne Prună, pentru care „libertatea era un lux”, unui celebru anonim, pe numele său Moșteanu, care visa la restrângerea drastică a libertății de exprimare pe platformele (publice) de socializare, dar și turmei pestrițe de politicieni care tânjesc după o Justiție aservită. Pentru că — s-o recunoaștem! — în materia organizării judiciare a acestei țări, Constituția noastră este (aproape) infailibilă. Ea a susținut edificarea puterii judecătorești din această țară, în disprețul unora precum Năstase, Băsescu, Iordache, Gorghiu sau Macovei. Ce dovadă mai bună vreți, în ceea ce privește calitatea unei Constituții, decât aceea că ea a reușit, prin dispozițiile ei, să reziste unui impresionant număr de lichele care s-au perindat prin politichia dâmbovițeană? Mulți dintre cei care au încercat să o muște și-au rupt dinții; unii dintre ei, chiar gâturile. Constituția le-a rezistat tuturor acestor detractori, ajungând la peste 30 de ani de existență.

Poate că cele câteva gânduri — așternute cu o oarecare nervozitate în paragrafele de mai sus — nu v-au convins. Vă îndemn atunci să citiți și să recitiți, cu calm și în liniște, Constituția României. Toate cele 156 de articole, structurate în toate cele opt titluri. S-ar putea să rămâneți uimiți de cantitatea și, mai ales, de calitatea drepturilor și a libertăților pe care această Constituție vi le pune la dispoziție. Ea este, în egală măsură și deloc paradoxal, suveranistă și pro-europeană, protectivă și descurajantă, conservatoare și progresistă, prudentă și, totodată, foarte curajoasă. Este singura armă pe care noi, cetățenii de rând, o avem la îndemână, mai ales atunci când suntem nevoiți să ne apărăm de leviathanul statal ce ne vrea despuiați de tot ceea ce e mai omenesc în noi: de drepturile și de libertățile noastre. Când ne vedem liniștiți de viață, când ne odihnim, când mâncăm ori iubim, când nu ne mai găsim liniștea în fața provocărilor vieții ori când pur și simplu ne simțim doborâți, ea — Constituția — ne pune la dispoziție soluții salvatoare; ne îndeamnă să petiționăm, ne amintește că ne bucurăm de dreptul de a călători, de a deveni oricând antreprenori, de a munci, de a merge și de a ne întoarce oricând la școală, de a ne adresa unui medic și, mai ales, de a ne plânge unui judecător. Unuia care — înzestrat fiind cu o putere pe care mulți dintre politrucii actuali ar dori-o spulberată — corectează, cu fermitatea potrivită, derapajele autorităților abuzive, repunându-ne în drepturile și în libertățile pe care le prețuim mai ales atunci când ne sunt răpite.