Pustietățile unui mare oraș ca într-un tablou de Chirico FOTO-VIDEO

228

Pseudocronică a pustietății urbane

De aproape două săptămâni de când a fost luat ceva mai în serios pericolul virusului asiatic de către autoritățile noastre curg o seamă de măsuri care mai de care mai urgente și imperioase.

Despre urgență se mai poate vorbi. Primul semnal că este ceva serios a venit într-o zi de sâmbăta când se anunța la canalele de televiziune centrale starea de urgență. Măsura a fost luată după două zile.

În Timișoara patronii unor localuri unde se aduna lumea, deci pericolul era mai ridicat, au luat chiar imediat măsura de a închide stabilimentele din proprie inițiativă fără a mai aștepta directivele de la centru. Chiar și puținele terase ce încă mai funcționau era cam pustii. Unul, doi clienți la o întreagă terasă încercau să ghicească ce le aduce ziua următoare.

Centrul pietonal este cvasi-pustiu de două săptămâni. Rar trece câte un pieton grăbit în treaba lui. Piața Victoriei (Operei) este sub ocupația flotilei de porumbei mirați de așa liniște. Doar la șantierele de renovare a fațadelor mai meșterește câte un lucrător plictisit.

Nici piața Traian ce de obicei este un furnicar de lume datorită poziției ei, nu mai e populată, azi. Pe băncile dintr-un colț trei entuziaști ai fotbalului comentau ce nu există. Adică fotbalul fantomă ce se mai joacă doar în imaginația lor. Ca să fie treaba în regulă au și câte o doză de bere și câte o țigară cu care afumă blestematul de virus. Și sunt dotați destul de bine. Toți trei au măști. Una legată la gât sub bărbie ce nu acoperea nimic ca să facă loc țigării. Un altul o scate din buzunar ca dovadă supremă că nu va fi luat prin surprindere. Iar cel de-al treilea o caută de zor într-o plasă de plastic în care mai are și câteva fire de ceapă verde.

O bună parte din chioșcurile din piață sunt deschise. O doamnă – probabil ceva șefă – explică la telefon (nu se știe cui) că nu are motive să închidă cu argumentul suprem „ da ce io sunt restaurant sau bar?” „ Numa ăia tre să închidă!” „Eu vând mici!”

De fapt în Timișoara izolarea în casă nu este ca urmare a pericolului iminent de contaminare ci în funcție de vreme. În zilele înnorate nici țipenie nu iasă din casă. Cum dă soarele și măsurile de izolare devin mai laxe. În parcul din apropierea pieței Dacia pe la amiază într-o zi cu soare cinci adolescenți înconjoară masa de tenis de masă. Doi joacă de zor cu o patimă demnă de un campionat mondial iar trei chibițează în jur, dar și înjurând cu foc. Aștia chibiții își așteaptă rândul la masă cu câte o țigară în gură.

La zece metri de ei, la o masă cu umbrar din nou cinci (parcă e fatidică cifra asta) pensionari aștern grijulii o pătură și se apucă de o partidă de rummy. Pătura e de o necesitate îndoielnică. Poate să ferească pietre de virus? Au tot ce le trebuie adică țigări ca și adolescenții dar mai au în schimb și pungi de semințe. În scimb sunt mult mai liniștiți. Înjură mult mai rar și mai potolit.

În rest destul de pustiu în jur pe alei și pe străzi. Un pic de animație se întrevede în piața agroalimentară. Dar nici pe departe ca în zilele bune. Aici este în mod evident arealul doamnelor. Ele vând și cumpără tot felul de lucruri.

Orașul este pustiu doar īn centru. Prin cartiere, măsurile de protecție și de izolare sunt mai elastice. Toate sunt luare în derâdere. „Poate trece și asta cumva” oftează o doamnă care are mărar și mere de vânzare.

Viața trepidantă a orașului a ajuns doar o umbră fantomatică. Timișoara a devenit, vorba unui scriitor cu har, „ca un oraș dintr-un tablou suptrarealist de Giorgio de Chirico”. Sigur că poetul făcea comparația vizuală de o apăsătoare realitate referindu-se la un alt oraș din Moldova, dar aici la el acasă este exact la fel.

Mulțumim poetului Robert Șerban pentru comparația plastică!

 

LĂSAȚI UN MESAJ