Primul primar român al capitalei Banatului

491

Canalizarea oraşului Timişoara

Canalizarea modernă cu materiale trainice și cu soluții tehnice viabile a fost un vis aproape utopic al timișorenilor, care încă trăiau cu amintirile din secolelor XVIII, dar și mai mult de jumătatea celui de al XIX-lea când mlaștina întregii zone încă se simțea aproape. Odată cu intrarea în primii ani ai secolului al XX-lea, se întrevede o nouă speranță. Orașul se deschide din încleștarea fortificațiilor militare. Încep construcții noi ce au nevoie de apă, dar mai cu seamă de evacuarea celei folosite. Nu se mai poate tolera doar deversarea acesteia în fostele șanțurile de apărare.

Stan Vidrighin, inginer în cadrul serviciului tehnic al primăriei, primește în anul 1907, ca principală sarcină, să caute soluţii eficiente pentru canalizarea şi alimentarea cu apă a oraşului. Este de remarcat că edilii de atunci nu au vrut ceva simplu și ieftin. Nu contau cheltuielile în plus dacă aduceau ceva trainic. Tânărul inginer Vidrighin a fost trimis, pe banii obștei, în mai multe municipalități dezvoltate ale Europei, pentru a găsi soluţii pe care să le poată aplica condiţiilor specifice din Timişoara. Întors în ţară, el a proiectat sistemele de alimentare cu apă şi de canalizare ale oraşului Timişoara, pe care le‑a pus în execuţie, de data aceasta, cu succes. Ideea unora că așa ceva nu se poate la noi în oraș din cauza diferențelor mici de nivel s-a dovedit falsă.

Cheltuielile efectuării sistemului de drenaj s‑au ridicat la mai mult de 4 milioane de coroane, la care se adăugau în fiecare an 30 de mii de coroane pentru întreţinere. În anul 1913, primăria a făcut un împrumut la o bancă din Elveţia. Consiliul comunal a reușit achitarea a trei tranșe din rate până în anul 1915, după care toată economia a fost canalizată în efortul de război al imperiului.

După anul 1919, restul de datorie a fost preluată de către administraţia românească a Timişoarei, odată cu instaurarea noii administrații. Ca urmare a dobânzilor ce au tot crescut, datoria a ajuns destul de importantă, în anul 1924. Era vorba de 3 milioane de franci elveţieni. Totul a fost convertit în lei la un total de 61 milioane de lei aur. Banii au fost achitați în mai multe rate semestriale.

Din motive ce au legătură cu geografia locului și impărțirea orașului în două jumătăți de râul Bega, șantierele de canalizare au început cu construcţia celor două colectoare de pe cele două maluri, în 13 mai 1909. Pentru execuţie a fost contractată o firmă din Budapesta, „Grünwald Testvérek”.
Pe partea dreaptă a Begăi, adâncimea colectorului principal era de patru metri, iar pe partea stângă, de cinci metri. În prima zi de lucru, pe partea dreaptă a râului Bega au fost 227 de muncitori, iar pe partea stângă, 209. Pe parcursul înaintării lucrărilor, numărul de muncitori a variat foarte mult, în funcţie de condiţiile meteo. În lunile de vară, numărul muncitorilor creştea aproape de 1.400, iar iarna, numărul scădea la circa 100 de muncitori. Au fost aplicate metode moderne ce permiteau lucrul și în perioada rece. Se turnau elemente de beton ce erau încălzite cu abur pentru a nu îngheța. O parte din piese erau prefabricate și doar se montau pe șantier. Erau elemente ale unor tehnologii înalte pentru acei ani.
Majoritatea muncitorilor provenea din satele din jurul Timişoarei. Existau şi muncitori și specialiști străini care erau cazaţi în oraş.

Jurnalul de construcţie cuprinde consemnarea lucrărilor de canalizare realizate în perioada 15 mai 1909 – 21 aprilie 1911, însoţite de observaţiile conducerii construcţiei, reprezentate de Stan Vidrighin şi de reprezentantul firmei care a luat în antrepriză lucrarea. Aceasta debutează cu însemnarea din 13 mai a antreprenorului lucrării, adresată conducerii construcţiei canalizării generale a oraşului liber regal Timişoara, prin care anunţă începerea lucrărilor, conform înţelegerii prealabile, încă înainte de semnarea contractului, în baza planurilor puse la dispoziţie pentru cele două conducte colectoare principale.

Lucrările se desfăşurau, conform jurnalului, pe tronsoane – distanţe stabilite. În decursul anului 1909 se lucrează la cele două canale colectoare principale de pe malul stâng, respectiv de pe malul drept al Begăi, şi la colectoarele secundare din cartierul Iosefin, (străzile: dreapta – Gyár u. (Nufărul), Bega Jobsor (Spl. Nicolae Titulescu), Zöld Pázsitu. (Gheorghe Bariţiu), Eötvös u. (Pop de Băseşti), Gorove u. (D. Bolintineanu), Úri u. (Bd. General Dragalina), stânga – Mezösor (Căpitan Damşescu), Rózsa u. (Crizantemelor), Temető u. (Budai Deleanu), Csilag u. (Alexandru Mocioni), Árpád u. (Vasile Lupu), Attilla u. (Gheorghe Şincai) etc. În 1910 se continuă lucrările la cele două canale colectoare principale, la colectoarele secundare din Iosefin şi se extind lucrările în cartierul Cetate şi în Elisabetin. În toamna aceluiaşi an, încep şi lucrările în cartierul Fabric, principalul nod de concentrare a industriilor de atunci. Una din etape poate fi și acum considerată de mare finețe tehnică și în ziua de azi. A fost aleasă soluția de a ataca o subtraversare a canalului Bega în zona podului de cale ferată Modoș. Soluția a fost genială pentru că a permis concentrarea apelor uzate într-un singur loc (uzină de epurare). În alte condiții, ar fi fost necesare două astfel de stații (uzine) pe ambele maluri ale Begăi.

În data de 2 iunie, la atelierele din Fabric a început realizarea conductelor confecţionate după şabloane. În luna august 1909 au început lucrările la colectoarele secundare, atât pe partea dreaptă, cât şi pe partea stângă a malurilor canalului Bega.
Soluţia tehnică găsită de Vidrighin, vizavi de viteza redusă de curgere a apelor uzate în canalizare, din cauza pantei naturale reduse a oraşului, a fost amplasarea, în anumite zone, a unor bazine cu apă pentru spălarea periodică a canalelor. Bazinele se alimentau cu apă din râul Bega, prin cădere liberă sau prin pompare. Unele erau alimentate cu apă adusă din foraje, prin pompare.
Condiţiile de lucru la canalizare erau foarte grele. Spălarea reţelei de canale subterane se făcea cu ajutorul unor discuri dirijate de un lucrător, cu prăjini de lemn, care erau prelungite prin îmbinare, pe măsură ce discul înainta. Un alt lucrător cobora într‑un cămin din aval şi colecta depunerile, cu ajutorul unei lopeţi, într‑o găleată, care era ridicată la suprafaţă cu un scripete simplu. Depunerile erau încărcate în mijloace de transport speciale şi erau transportate la depozitele de gunoi din afara oraşului. Stan Vidrighin, în data de 30 aprilie 1911, închide jurnalul de construcţie al canalizării pentru a deschide un altul: jurnalul de construcţie al Staţiei de epurare. În acel moment, reţeaua de canalizare era de peste 30 de kilometri.

Vidrighin omul politic

În afara faptului că s-a dovedit un inginer cu vocaţie şi viziune, Vidrighin a fost un important militant pentru unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. A fost ales deputat pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, iar la 1 septembrie 1919, la scurt timp după instalarea administraţiei româneşti în oraş, primar al Timişoarei. A fost edil până în 30 aprilie 1921, când a trebuit să renunţe din cauza unui proces care s-a dovedit nefondat. Un an mai târziu a redevenit primar, exercitându-şi mandatul între 3 ianuarie 1922 şi 31 august 1922. Sub administraţia Vidrighin, oraşul a reorganizat sistemul de apă, canalizare, gaz, electricitate, şi transport în comun.

Cum s-a înfiinţat Politehnica

Tot după Marea Unire, Stan Vidrighin, împreună cu Traian Lalescu, a început demersurile pentru înfiinţarea unei şcoli politehnice în Timişoara. În februarie 1920, Vidrighin scria un memoriu Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, din care cităm: A argumenta necesitatea unei Politecnici în România este lucrul cel mai uşor. Fosta Ungarie, care avea o Politecnică de prim rang, simţea nevoia unei a doua politecnice… Timişoara este centru industrial. Are astăzi peste 60 de fabrici. În această privinţă nici un oraş din România mare nu i se poate asemăna.
Timişoara deci, luată în sine, are un caracter per eminenţiam de oraş industrial, are o viaţă economică dezvoltată şi superioară altor oraşe. Acestui fapt important i se adaugă şi acea calitate a Timişoarei, că este aşezată într-un mediu în care e concentrat un număr remarcabil de esploatări şi uzine, cari toate gravitează spre acest oraş şi îşi varsă produsele în braţele acestuia.

Mai mult decât această întâmpinare, Vidrighin, în calitatea sa de primar, a atribuit, pentru construcţia şcolii, din partea primăriei, un teren de 8,5 ha şi suma de trei milioane de lei.
La 11 noiembrie 1920, Regele Ferdinand semnează Decretul regal nr. 4822, privind înfiinţarea Şcolii Politehnice din Timişoara. Şcoala şi-a început activitatea cu 117 studenţi din toate provinciile româneşti. Primul rector al școlii a fost Traian Lalescu. După el a urmat la conducere, timp de un an, începând cu 1921, chiar Stan Vidrighin.

Patronul primei expoziţii filatelice din România

Prima expoziţie filatelică din România, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, a fost organizată la Timişoara, în zilele 23 şi 24 mai 1920. Din catalogul expoziţiei reiese că aceasta a fost patronată de Stan Vidrighin, pe atunci primar, şi de Henrik Baader, senator şi preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Timişoara. Evenimentul s-a desfăşurat Sala Burselor din Palatul Lloyd (în prezent, Sala Mare a Senatului din cadrul clădirii rectoratului Universităţii Politehnica Timişoara). Expoziţia comemora 80 de ani de la apariţia primului timbru poştal din lume, aşa-numitul One Penny Black emis în Marea Britanie, dar şi 70 de ani de când timbrul fusese folosit în Banat.
La 88 de ani de la prima expoziţie filatelică din România, în 3 august 2008, Asociaţia Filatelică “Timişoara”, împreună Primăria Timişoara, a lansat o ediţie specială, un Plic dedicat Zilei Timişoarei, cu ştampila având chipul primului primar al oraşului după Marea Unire – Stan Vidrighin.

Perioada Bucureşti

În septembrie 1923, printr-o decizie a conducerii oraşului Bucureşti, datorită calităţilor sale organizatorice şi rezultatelor obţinute la Timişoara, inginerul Vidrighin a fost numit consultant principal pentru derularea programului de dezvoltare a sistemului de alimentare cu apă-canalizare şi electricitate al capitalei.
Ulterior, a preluat conducerea acestor lucrări şi, apoi, administrarea lor.
Ascensiunea profesională a lui Stan Vidrighin a continuat în Capitală, în 1929 fiind numit director general al Poştelor şi Telecomunicaţiilor şi, apoi, al Regiei Autonome a Căilor Ferate Române. În 1934 a fost cooptat în consiliul de administraţie al societăţii Malaxa, ca director, până în anul naţionalizării fabricii, 1948.

Comuniştii iau, istoria răsplăteşte

Odată cu instaurarea comuniştilor la putere în România, moşia de peste 50 de hectare pe care o avea la Beregsău a fost expropriată, prin reforma agrară din 1945. Câţiva ani mai târziu, Vidrighin a fost scos şi din casa pe care o avea pe bulevardul Dacia, din Bucureşti, şi trimis cu domiciliu forţat la Petroşiţa, în judeţul Dâmboviţa. A revenit în Bucureşti cu doi ani înainte de moarte şi s-a stins din viaţă în 1956, la 80 de ani, sărac, după ce regimul comunist i-a confiscat toate bunurile.
Este înmormântat în cimitirul Bellu, din Capitală.

Staţia de epurare a Timişoarei poartă numele Stan Vidrighin în semn de respect pentru personalitatea sa. Totodată, pe Aleea Personalităţilor din Parcul Central al oraşului, există un bust al său, realizat de sculptorul Ştefan Călărăşanu, iar unul dintre bulevardele importante ale Timişoarei îi poartă, şi el, numele.

Datele din acest articol sunt adunate cu osârdie de un colectiv format din:
Cristina Borca
Cosmin-Crăciun Cruciat
Robert Șerban
Bibliografie:
CRUCIAT, Cosmin-Crăciun, http://fotovechi.ro/author/cosmin-craciun-cruciat/
CIORAN, Emilian, Șapte generații de preoți și protopopi-profesori din aceeași familie:
Barcianu: 1699-1903, Sibiu, 1955 (1991).
Almanahul Societății Academice Petru Maior, al Societăților de Facultăți și Academii și al
Cercurilor Studențești din Cluj, Tipografia „Cartea Românească” S.A., Cluj, 1929, p.109-115.
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Colecții speciale, Fond
„Societatea Petru Maior”, Ms. 5814, Caiet procese verbale I (anii 1896-1899).
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Colecții speciale, Fond
„Societatea Petru Maior”, Ms 5818 Caiet protocol II, (anii 1899-1900).
http://www.urseni.ro/istoric.php

LĂSAȚI UN MESAJ