Poveştile neştiute ale Revoluţiei! Destinul l-a purtat pe profesorul timişorean Sandu Golcea dincolo de ceea ce şi-ar fi putut imagina vreodată

1290

Luna decembrie va rămâne pentru totdeauna în memoria timişorenilor, mai ales, dar şi a tuturor românilor, nu doar ca luna sărbătorilor de iarnă, ci şi ca luna în care şi-au cucerit libertatea. Iar despre Revoluţia din decembrie 1989 s-au scris mii de pagini, s-au consumat energii uriaşe. Cu toţii ne dorim să aflăm adevărul despre Revoluţie. Numai că, de multe ori, adevărul este cel din noi, cel trăit de fiecare dintre cei care, în acele zile, s-au aflat în stradă.

Faptul că de multe ori viaţa bate filmul are numeroase exemple în realitatea de zi ci zi. Despre profesorul timişorean Sandu Golcea, timişorenii ştiu că este unul dintre cei mai buni profesori de fizică, iubit de cea mai mare parte a elevilor (cei care vor să înveţe), a fost Profesorul Anului, inspector şcolar general, consilier al ministrului educaţiei, antrenor al lotului olimpic de fizică al Arabiei Saudite, implicat în numeroase proiecte cu elevi români, cu care a şi obţinut sute de premii în competiţii naţionale şi internaţionale. O viaţă plină. Plină de împliniri, realizări. Poate mai puţin cunoscute sunt însă şi alte detalii din viaţă. Unul dintre acestea legat de Revoluţie. O revoluţie pe care a trăit-o din plin, chiar dacă nu figurează printre revoluţionari.

Revoluţia trăită în direct…

Amintirile acelei perioade sunt şi acum vii în minte, iar evenimentele care s-au succedat cu repeziciune l-au purtat pe unde nici nu s-ar fi aşteptat.

…la Timişoara

În data de 17 decembrie 1989 el se afla într-un apartament închiriat în Calea Lipovei, faţă în faţă cu unitatea militară, închis de câteva zile, fără nici o legătură cu exteriorul, lucrând la finalizarea tezei sale de doctorat. În după-amiaza zilei a ieşit să-şi vadă familia care locuia lângă Flora şi care urma să plece la ţară. Abia atunci a aflat despre toată agitaţia din oraş, despre episcopul László Tökés.

După ce s-a despărţit de familie, la Flora, a traversat podul spre Catedrala Mitropolitană şi s-a oprit în colţul Parcului Central. La ora aceea, era în jur de 16, izbucnise incendiul de la magazinul de blănuri din Piaţa Operei. În colţul parcului s-a întâlnit cu o altă familie de profesori şi, împreună, au început să comenteze evenimentele. Mai bine zis, a început să se informeze despre ce se întâmplă. Între timp, mulţimea spărsese alimentara din colţul alăturat, iar unii luau de acolo zahăr şi făină. Populaţia nu avea nici o treabă cu ei. În schimb, era cât pe ce să linşeze o ţigancă încărcată cu pantofi furaţi. Între timp au apărut două maşini de pompieri, venite să stingă focul. Mulţimea le-a atacat, le-a luat furtunele şi le-a aruncat în Bega, iar una dintre maşini a fost incendiată cu sticle de whisky furate din shop. În momentul acela, dinspre Piaţa Maria a apărut un grup de copii conduşi de un adult care striga în gura mare că e un fost puşcăriaş şi a început să spargă vitrinele, iar o dată cu el şi copiii care îl însoţeau. Imediat s-au auzit focuri răzleţe de armă. Nu şi-a putut da seama din ce direcţie veneau. Unul dintre tinerii cu care stătea de vorbă, în colţul parcului, a spus, la un moment dat, cu mult calm, că a fost lovit. A avut noroc. Glonţul îi trecuse prin cizmă şi i-a zgâriat doar puţin pielea. Însă focul s-a înteţit, iar gloanţele cădeau în jurul lor.

Au luat-o la fugă în Parcul Central, spre statuie. Profesorul Golcea a încercat să se ascundă după un copac. Însă exact în acel moment două gloanţe s-au înfipt în copacul după care voia să se ascundă. Le-a auzit şuierându-i pe la ureche. Era pentru prima oară când se trăgea asupra lui. A renunţat să se mai ascundă şi a luat-o la fugă până la Spitalul de Copii. Din intersecţie se vedeau şi Opera şi Catedrala. În direcţia Operei, un cetăţean zăcea împuşcat pe stradă. La scurt timp a început tirul masiv spre Catedrală. Gloanţele se vedeau ricoşând pe pavajul din faţă. Când tirul s-a oprit, a început, împreună cu alţi tineri, să scoată răniţii şi împuşcaţii din parc. Îi cărau din parc până în stradă, unde opreau maşini şi îi trimiteau la spital.

A pornit pe jos, spre casă. În Piaţa Timişoara 700, în colţ, un alt cetăţean împuşcat zăcea pe stradă. Pe Calea Lipovei a întâlnit un grup masiv de civili care se îndreptau spre centru. Când a ajuns lângă blocul în care locuia, dinspre unitatea militară s-a tras asupra lui un foc de armă automată, însă cu noroc a ajuns în spatele blocului. Acolo, pe iarbă, erau trei cetăţeni care fuseseră atinşi în plin. Rudele, prietenii sau poate chiar nişte necunoscuţi îi vegheau cu lumânări aprinse. Ajuns în apartament, a pornit televizorul şi radioul, pe Europa Liberă, în speranţa că va afla veşti. Nu s-a transmis nimic. A intrat în apartamentul vecinilor, care avea geamurile spre unitatea militară. Soldaţii ocupaseră deja intersecţia, iar orice civil era trecut printr-un filtru. Un bătrân care s-a împiedicat şi a căzut a fost luat pe sus de trei soldaţi, iar un ofiţer şi-a scos pistolul şi a ameninţat că-l împuşcă. În acel moment, lumea de la balcoane a început să strige. Ofiţerul i-a ameninţat şi i-a somat să intre în locuinţe. După ora 22, în apartamentul lui au urcat nişte cunoştinţe, cu rugămintea de a-i folosi telefonul. În timp ce una dintre persoane vorbea la telefon, cealaltă i-a relatat că de la ei de la fabrică s-au luat saci din plastic în care urmau să fie puse cadavrele celor împuşcaţi şi duse la Crematoriul Bucureşti.

Noaptea de 17/18 decembrie a decurs fără alte incidente. În dimineaţa zilei următoare a vrut să plece la Ineu, la părinţi, dar nu s-a putut, pentru că dispeceratul nu i-a putut trimite nici un taximetru. A reuşit să prindă unul abia în 19 decembrie. Taximetristul i-a spus că ceilalţi colegi ai săi erau folosiţi de Securitate.

…la Bucureşti

În seara zilei de 21 decembrie a plecat spre Bucureşti, pentru susţinerea tezei de doctorat. Îşi dădea seama că aşa ceva nu e posibil, dar trebuia să vorbească cu conducătorul de doctorat. În 22 decembrie, dimineaţa, în Bucureşti nu circulau mijloacele de transport în comun, aşa că a plecat pe jos spre centru. Drumul ducea prin apropierea Sălii Palatului, unde era adunată mulţimea de oameni convocată de Nicolae Ceauşescu, înconjurată de trupe de ordine. Ştiind ce s-a întâmplat la Timişoara, a părăsit rapid zona şi, obsedat de ideea Crematoriului, a plecat pe şoseaua Nord-Sud până la dealul unde era acesta. În mintea lui, trebuia să vadă fum acolo. Nici vorbă, însă. Incinerarea se terminase de mult. În timp ce se gândea dacă să se mai apropie, au apărut două coloane mari de muncitori, care se îndreptau spre Hotelul Intercontinental. Cei din frunte purtau o cruce de care era agăţată o cizmă.

A plecat cu coloana până la Intercontinental, unde a ajuns în jurul orei 11. Deasupra mulţimii zburau două elicoptere din care se aruncau fluturaşi pe care era scris, cu litere de mari dimensiuni, „Cetăţeni, calea pe aţi pornit nu duce nicăieri. Fiecare dintre voi aveţi soţii, surori, fraţi, copii, care aşteaptă să vă întoarceţi acasă”. Atunci a aflat despre cei împuşcaţi în seara precedentă. În jurul Intercontinentalului se mai observau pete de sânge şi flori aduse de rudele celor ucişi. La ora 12,12, de pe clădirea Comitetului Central a decolat în forţă un elicopter. Deşi nimeni nu ştia cu certitudine, sentimentul general a fost că Ceauşescu fuge. Lanţurile de militari s-au rupt, iar în acel moment a plecat spre clădirea Comitetului Central. A ajuns acolo la ora 12,20, dar nu se mai putea intra. A rămas cu mulţimea, în faţa clădirii, în timp ce în balcon începuse deja agitaţia. Atunci au fost lansate tot felul de zvonuri alarmiste: că în subterane se duc lupte grele, că teroriştii vor să arunce în aer clădirea, că apa e otrăvită.

La un moment dat, unul dintre cei din balcon a întrebat mulţimea: „Pe cine doriţi, pe Corneliu Mănescu sau pe Ilie Verdeţ”. Cum lumea striga „Mănescu”, o altă persoană din balcon a cerut la microfon „Să se ducă să-l aducă pe Mănescu din locul unde este ascuns”. Cineva din mulţime a strigat „Trăiască capitalismul!”. S-a lăsat liniştea şi nimeni nu a ovaţionat. Din balcon a început să fie citită platforma unui partid despre care se spunea că a funcţionat în ilegalitate.

În jurul orei 17, a plecat din zonă pentru a merge acasă la conducătorul de doctorat, profesorul Călin Beşliu, şeful Catedrei de fizică atomică şi nucleară a Universităţii Bucureşti, care locuia în cartierul Lacul Tei. Acesta fusese însă chemat de Alexandru Bârlădeanu, care conducea guvernul, pentru a-l informa dacă există sau nu armament nuclear la Măgurele. Pe la ora 8 a plecat la prietenul la care era cazat. Drumul trecea prin faţa Televiziunii Române. Bulevardul era aproape pustiu. În timp ce mergea, dintr-o clădire s-a tras un foc izolat asupra lui, care însă nu l-a nimerit. S-a felicitat mai târziu pentru faptul că nu a luat-o la fugă, astfel că nu s-a mai tras alt foc. Ajuns lângă TVR, s-a întâlnit cu o coloană de transportoare blindate care veneau dinspre Arcul de Trimf şi au luat poziţie în jurul Televiziunii. Spre ora 23 a ajuns la prietenul său, care locuia într-un bloc din zona Băneasa, la etajul VII. În jurul orei 2-3 dimineaţa au fost treziţi de un tir intens de arme din zona aeroportului. Abia mai târziu a aflat că a fost focul asupra elevilor de la şcoala de ofiţeri.

Cu arma în mână

În 23 decembrie, la prânz, a plecat la Sinaia ca să anuleze rezervarea pe care o avea la Hotelul Palace pentru el şi un alt prieten, Titu Andreescu, pe care urma să îl întâlnească acolo, dar care fugise deja în Austria. În 24 decembrie, dimineaţa, a ajuns în gara Predeal, la scurt timp după ce acolo fusese împuşcat şeful unei coloane de maşini. Telescaunul nu funcţiona pentru public, dar cu una din tranşele de aprovizionare a reuşit să urce la Cabana Gârbova, unde a fost primit cu suspiciune, deşi cabanierul îi era prieten de mulţi ani. În definitiv, ce căuta la ora aceea, în acea vreme şi fără un anunţ prealabil. În cabană mai erau un grup de elevi şi învăţătoarele lor.

Spre seară au început focuri răzleţe în jurul cabanei. A apărut acolo şi un ofiţer de la vânătorii de munte, care a adus două puşti ZB şi câte 10 cartuşe, pentru a apăra cabana şi copiii în eventualitatea atacului unor terorişti. La scurt timp după plecarea ofiţerului, unul dintre oamenii cabanierului a observat un intrus care se apropia de cabană, iar în isteria creată era să-l împuşte. Era însă doar un muncitor de la o exploatare forestieră venit la cabană după ţigări. O dată cu lăsarea întunericului, în jurul cabanei s-au înteţit rafalele de arme automate. A aflat abia mai târziu că în apropiere era un depozit de muniţii, iar soldaţii care îl păzeau apăsau pe trăgaci chiar şi la o adiere de vânt. Atunci, însă, toată lumea vedea numai terorişti.

Copiii şi învăţătoarele au fost mutaţi într-o cameră cu geamurile camuflate cu pături şi toată noaptea a alergat, cu arma în mână, de la un geam la altul, după cum lătrau câinii. Toţi erau convinşi că urma un atac şi erau pregătiţi să apere copiii. În 25 decembrie, dimineaţa, prin intermediul televiziunii se făceau somaţii ca cei care posedă arme să le predea. Cum profesorul Sandu Golcea deţinea arme de vânătoare, dar legal, cu permis, a luat decizia de a reveni la Timişoara, pentru a se conforma somaţiei. Pe când cobora muntele de la cabană, prin pădure, direct spre gară, a fost sesizat de un grup de soldaţi, care au deschis focul asupra sa cu arme automate. Datorită pomilor din pădure nu a fost nimerit, dar de spaimă a coborât în 20 de minute un drum care în mod obişnuit îi lua o oră şi jumătate.

„Teroristul”

În timpul absenţei din Timişoara, apartamentul său fusese spart şi percheziţionat. Mai precis, militarii de la unitatea de vizavi veniseră să percheziţioneze locuinţa unui vecin miliţian. Interesându-se la locatari cine mai deţine arme, au procedat la percheziţia apartamentului. Cum nu răspundea nimeni, au spart uşa de la intrare, apoi repede pe cea de la balcon, ca nu cumva „teroristul” să fugă pe acolo. Subofiţerul care conducea grupa de soldaţi a rămas şocat de ceea ce a găsit: poze cu armament nuclear, cu laser şi prin satelit, de ultimă generaţie, aflate pe masa de lucru (erau pozele pe care le folosea în expunerile publice de luare de poziţie împotriva armelor nucleare, expuneri cerute de conducerea de partid din acea perioadă); două arme de vânătoare şi muniţie pentru a face faţă şi unui asediu îndelungat (armele le deţinea legal, iar cum muniţia se dădea pe raţie, o lua, conştiincios, ca şi zahărul sau uleiul, chiar dacă nu le folosea); o cameră video de înaltă performanţă (camera folosită pentru lucrarea de doctorat); legitimaţie pentru intrarea în unitatea militară, vizată la zi, deşi nimeni nu-l văzuse acolo (se făcea pregătire o zi pe săptămână pentru rezervişti, iar tatăl unui elev, care era ofiţer, îl ajutase să nu piardă vremea acolo). Însă din punctul de vedere al celui care făcuse percheziţia şi care nu conoştea explicaţiile era clar: prinsese „teroristul”.

Însoţit de cei doi civili de la intrarea în bloc, s-a prezentat la unitatea militară. Dimineaţă a fost dus la Cercul Militar, pentru anchetă. Anchetatorii stăteau la o masă, iar anchetatul pe un scaun, în mijlocul sălii. Atitudinea anchetatorilor militari a fost civilizată. O secvenţă i-a rămas vie în minte. La un moment dat, când anchetatorul şef a ieşit din sală, unul dintre ofiţeri l-a întrebat „Sunteţi fiul generalului Golcea?”, iar după răspunsul afirmativ l-a încurajat, spunându-i că oricum percheziţia fusese ilegală, fără mandat. Omul acela îşi asumase un mare risc, pentru că nu-l cunoştea, iar gestul său l-a interpretat ca unul de recunoştinţă faţă de tatăl său, al cărui subordonat fusese, probabil, anchetatorul.

Mai puţin plăcute sunt amintirile din ancheta comisiei tehnice, care a fost condusă de un tânăr locotenent, ce încerca să pară important, jenându-i vizibil pe ceilalţi ofiţeri, mai în vârstă. Acesta se legase de un dispozitiv de filmare în timp redus, folosit la lucrarea de doctorat, dar l-a acuzat că ar fi un dispozitiv de acţionare la distanţă a unui explozibil. A fost singurul moment când profesorul Golcea şi-a pierdut calmul şi i-a replicat că, la pregătirea sa, nu ar face un asemenea dispozitiv la dimensiunile de 1m x 1,5m, cât avea cel găsit. După zece ore de anchetă a fost lăsat liber, cerându-i-se doar să nu părăsească domiciliul. După câteva zile i s-au restituit şi obiectele luate la anchetă, iar ulterior şi armele de vânătoare. Când a ajuns seara acasă şi-a găsit apartamentul devastat. De oboseală şi de stres s-a culcat îmbrăcat, cu uşa de la balcon spartă, în frig.

Nu s-a adresat nici unei asociaţii de revoluţionari, pentru că nu a considerat important acest lucru, deşi, uneori, auzind „faptele” unora dintre revoluţionari, s-a gândit că poate ar fi trebuit, măcar pentru noaptea aceea în care a stat cu arma în mână, ca să apere nişte copii. Mult timp nu a considerat relevant pentru alţii nici ceea ce i s-a întâmplat. De aceea, nici nu şi-a făcut publică povestea.

Iar dacă vă întrebaţi totuşi când şi-a susţinut teza de doctorat, ei bine tocmai în data de 14 iunie 1990, la Bucureşti, în timpul mineriadei, cu draperiile trase şi cu frica de a nu lua bătaie de la mineri, cu tot cu comisie…

2 COMENTARII

  1. Ce traseu formidabil exact in zilele cele mai „potrivite”, Timisoara, Bucuresti,Sinaia,Predeal, Garbova(asta-i cea mai tare), Timisoara, ce mai poti sa zici ? Exact atunci il apucase plimbarea, cand baba se piaptana, D-le, ori esti plecat bine cu sorcova ori ai avut alte treburi. De unde naiba avea in 1989 un neica nimeni provincial camera video, arme de vanatoare si celelalte acarete ? Alta gluma, Barladeanu sef de guvern,nici dracu n-a auzit aiureala asta.Ma rog, fericiti cei saraci cu duhul !!

LĂSAȚI UN MESAJ