Populismul și crizele Europei

101

Nici nu s-a concluzionat bine — sau, poate, deloc — tema „deficitului democratic” al Europei și avem deja o serie de discuții despre noi și noi crize. Fiecare analist caută formule cât mai spectaculoase, incitante în tentativa sa de a capta interesul, și abia secundar sau deloc de a explica ce nu este bine în Uniune. Populismul, migranții și, respectiv, extrema dreaptă sunt subiecte pescuite în grabă, dar cu speranța că vor crește audiența și vor pune, în final, diagnosticul lumii în care funcționăm. Dar tocmai superficialitatea etichetelor, insuficienta dezbatere și, mai cu seamă, neputința de a ne accepta public erorile au dus la o asemenea proliferare a variantelor încât poate că abia acum ne aflăm în fața unei crize. Varianta simplificată a temei spune că Europa comunitară nu s-a ridicat, prin oferta sa politică, la nivelul promisiunilor, așteptărilor, iar acum toate aceste nemulțumiri se rostogolesc într-o narațiune pretins atractivă.

Recentul summit desfășurat la Belgrad (17–18 octombrie) pe tema securității europene a înscris repede tema populismului pe agendă, așa cum, de regulă, politicienii pitesc sub primul covor temele încă nerezolvate. „Populismul” este o expresie la modă și joacă azi rolul conceptelor umbrelă: orice pare că își poate găsi refugiu sub aceasta fără să mai necesite explicații, detalii, argumente. Clasa politică și-a găsit marota!

Ne-am uitat în studiile de teorie politică să vedem dacă, într-adevăr, populismul este o asemenea umbrelă, dar și care ar fi ” „variantele de criză” semnalate de specialiști și apoi îndesate sub umbrelă. Am descoperit populismul în formă etnocentrică, în cea de criză constituțională, politică identitară, procedură (ne)democratică, ideologie, mișcare politică. În ceea ce privește „crizele”, cele mai des menționate sunt criza democrației liberale, criza elitelor, criza încrederii în instituții. Numai că în fața unui asemenea repertoriu ne-am dat seama că „nimic nu este nou sub soare”, că asemenea „crize” reprezintă, de fapt, permanența vieții noastre socio-politice, iar populismul e doar un eufemism pentru fenomene mai profunde pe care nu avem curajul să le numim, nicidecum să le soluționăm. Și, în fața unei asemenea „crize”, am hotărât să prezentăm „dosarul cauzei” cu speranța ca discuții mai aprofundate sau argumente mai viabile vor intra, conștient sau nu, în jocul analitic.

Populismul nostru cel de toate zilele

A devenit o obișnuință să anatemizăm liderii sau grupurile politice cu care nu consonăm, prin simpla lor plasare pe lista neagră a populismului! Din acel moment, întregul șir de etichete discreditante se lipesc de subiectul nostru, ușurându-ne tentativa de a scoate pe cineva în afara lumii politic-frecventabile. A fi anti-liberal, anti-democratic, anti-instituțional devin sinonime. Conotațiile negative au devenit atât de uzuale, încât nu mai stăruim nici asupra conținutului real al mișcării, cu atât mai puțin asupra cauzelor… Și tocmai această situație hrănește populismul să câștige votați, țări, regiuni.

O primă variantă de înțelegere a populismului este — conform lui Laclau — aceea de reacție la atitudinea de tip „sfârșit al politicii”. Odată căzută Cortina de fier, mulți s-au grăbit să susțină teza sfârșitului istoriei, automat al politicii, întrucât — spuneau ei — confruntările trec în istorie, competiția rămâne pur decorativă — acolo unde rămâne —, iar consensul devine universal. „Despărțirea de fantomele trecutului prin procesul modernizării” (Chantal Mouffe) a demonstrat că poate fi reversibilă! Dacă, la un moment dat, majoritatea era convinsă de nevoia trecerii de la totalitarism la democrație, discuția se purta în termeni pur macro-politici, fără a lua în considerare fezabilitatea unui asemenea demers, sustenabilitatea ce urma sau nu să vină dinspre economic, dar, mai ales, efectul de bumerang al celor ce nu susțineau o asemenea trecere. Simpla idee că toate aptitudinile dezvoltate deveneau inutile; că rețeaua de interese și cunoștințe nu mai era funcțională; simplul fapt al pierderii privilegiilor și, mai cu seamă, modificarea regulilor jocului nu puteau fi trecute sub tăcere multă vreme! Chiar dacă, la nivel personal, biologia a schimbat numele persoanelor implicate, mentalitatea și atitudinea au rămas aceleași! Aceeași negare a competiției (cf. Cas Mudde), de data aceasta prin forțarea adversarilor în afara jocului politic, fie prin schimbarea hărții circumscripțiilor electorale, prin noi legi electorale (Orban Viktor), fie prin deschiderea unor procese în justiție, care, indiferent de rezultatul final, îl vor incrimina public pe opinent, îi vor secătui resursele de imaginație politică, vor arunca suspiciunea asupra a tot ceea ce va face.

Descoperim și o descriere mai complexă a populismului în ideea că acesta articulează „politicile de recunoaștere identitară” (S. Thomson). Acesta preia din psihologia socială nevoia ca orice persoană sau grup uman să-și afle recunoașterea existenței și a competențelor specifice. Dacă, din varii motive ce vor fi, ulterior, incriminate, această recunoaștere întârzie sau este pur formală, populismul va da glas tocmai identității ignorate. Este un mecanism de echilibrare psihologică, de recuperare socio-mentală. Ea va veni prin diferențiere față de ceilalți, și apoi prin separare. De aici până la distribuția rolurilor de adecvat/deplasat nu mai e niciun pas. Se va crea o nouă majoritate ce se va recunoaște în identitatea tocmai afirmată și un alt grup care va deveni victima noii definiții!
Pe acest principiu e lesne de înțeles că drepturile minorităților — de orice fel — nu vor constitui un element suficient spre a conta în ecuația politică; drepturile individuale vor fi ignorate sau chiar negate în numele „națiunii”, al „statului”, al „creștinismului”! Graba de a satisface un grup (devenit grup de presiune) va fi suficientă spre a alimenta procesul de negare a tot ceea ce nu-i aparține: minoritățile, aspectele incomode, temele necunoscute.
De regulă, populiștii contestă „dominația elitelor” sau, după caz, a „elitei” — la singular — care controlează întreaga putere printr-un sistem de reprezentare guvernamentală și de practică a cartelizării! Simpla menționare a cartelizării probează sentimentul de excludere, de dublă măsură. Dar acuza îndreptată nediferențial spre întreaga elită, invocarea reprezentării guvernamentale deja crează premisele negării procedurilor de selecție electorală, a rezultatelor lor, dar și a nevoii unor asemenea reguli. Urmează (Cas Mudde) propunerea inițiativei cetățenești în locul legiferării parlamentare; ignorarea procedurii ori de câte ori „siguranța națională o cere” (sună cunoscut și prin România!) și, ulterior, invadarea spațiului public cu „majoritatea socială”.

E rău? E bine? Nu e rău deloc ca guvernații să aibă din când în când posibilitatea de a spune ce doresc, de a face propuneri și corecții! Dar a înlocui un expert cu cineva care știe doar punctul terminus, fără a vizualiza procedura, echivalează cu un regres cultural-instituțional de peste un secol. Parte din procedurile birocratice în care ne încâlcim zilnic sunt, desigur, superflue și cer reformarea sau înlocuirea lor. Dar dacă înlocuim un rău produs de un birocrat — care, cel puțin, are exercițiul deciziilor în mini-domeniul lui, operând această manevră —, nu vom aduce plus valoare, ci o (nouă) criză de experiență.
Însă dincolo de importanța pe care unii si-o arogă singuri, iar alții făcând apel la referendumuri și alte forme de „aducere a societății” în fața mecanismului de decizie, dincolo de toate acestea, avem o lungă listă de lucrări de sociologie și psihologie socială care ne spun de câteva decenii bune ce anume stă în spatele acestor piruete: omul masă (Ortega y Gasset), omul modular (Ernest Gellner), omul societății bolnave (Erich Fromm) sunt reprezentanți ai unui tip social incomplet: cel ce nu știe, dar „acoperă” prin pretenții, merite auto-arogate și, mai ales, printr-un discurs legitimant al mediocrității, al monismului, al „vocii populare”! Am spune că, parțial, pot avea dreptate („nevoia de recunoaștere este o cerință umană vitală” (Charles Taylor); dar a da la o parte complexitatea spre a coborî realitatea la puținul sau foarte puținul pe care îl pot accesa „masele largi populare” înseamnă a întoarce, cu bună știință, întregul social mult în propria-i istorie de cunoaștere.

De aici decurg, de fapt, toate măsurile politice propuse azi și ieri de populiști! Pluralismul partidelor este, treptat, prin mijloace vizibile sau nu, redus la unul formal, tocmai spre a face concurența imposibilă! Corelativ, economia de piață este, și ea, trecută sub o formă sau alta de control (naționalizare, cumpărare, modificări legislative) pentru că, lăsată liberă, își generează propriile mecanisme de funcționare, și acestea scapă monitorizării din partea „poporului”! Pe cale de consecință, presa și, respectiv, educația… sunt sancționate în procedurile lor funcționale interne spre a fi simplificate și trecute sub capacitatea de control — eventual de intervenție — a „omului-masă” (Ortega y Gasset). Și, nu în ultimul rând, multiculturalismul social! „Populismul e nativist, autoritar și plebiscitar.” (Cas Mudde) Este etnocratic, făcând tot ceea ce îi stă în putere să simplifice complexitatea socială. Cine nu-i (adevărat) român, patriot, creștin; polonez de bună factură (i.e.: cel ce votează cu PIS, partidul lui Jaroslaw Kaczynski); bun maghiar (cel ce disprețuiește migranții și se ridică pentru puritatea patrimoniului cultual maghiar); adevărat slovac, bulgar, albanez, croat…
De fapt, subiectul jocului este un actor frustrat, temător și însingurat. Este omul-turmă (Piotr Sloderdjik) care simte că nu are — personal — ceva de spus, dar, în locul efortului de auto-depășire, el contestă tot ceea ce îl depășește, fie intelectual, fie psihic: complexitatea, gândirea critică, pluralul. Adică tot ce nu e etnic, național, unic, controlat și vulnerabil precum el însuși. Populismul este de fapt o criză ciclică prin care populația sancționează clasa politică, dar și elita culturală pentru crah-ul apărut între viața zilnică a primeia și, respectiv, temele, interesul, abordările celorlalți. În timp ce societatea participă cumva la vot, acordă unor politicieni dreptul de reprezentare a întregului, putere legislativă, transferul invers nu se realizează, lăsând timpul să adune nemulțumiri, întrebări retorice, neputințe. Se pare că, ori de câte ori balanța aceasta devine suficient de înclinată încât să nu mai susțină jocurile retoricii sociale, „aria populismului” ia locul discuțiilor sofisticate și, de fapt, vine să-și ia partea de prestanță publică. Avem de a face cu două — sau mai multe — secțiuni ale societății, secțiuni care comunică doar atâta cât e cerut de regula jocului și de disponibilitatea de a intra în joc. Restul se înscrie pe lista datoriilor!

Crizele Europei

Avem o criză a migranților sau o criză a capacității noastre de a gestiona? Ce anume? Fie alternativa culturală pe care aceștia o aduc, fie complexitatea unei situații sociale în care ar trebui să creăm instrumentele de control juridic si politic, sau să ne dezvoltăm aptitudinile de adaptare socială la o nouă formulă culturală. Suntem, ca și comunitate europeană, pregătiți instituțional pentru venirea a milioane de migranți? Nu. Suntem psihic dispuși să îi adăugăm comfortului nostru social, cu riscul de a-l pierde? Nu. Majoritatea votanților (i.e.: cei ce au primit drept de vot, dar nu și obligația de a onora dreptul printr-o cultura politică și juridică minimală), această majoritate simte că pierde microfonul, și atunci crează sau identifică lideri politici capabili să vorbească și să acționeze în numele fricii lor organice.
S-a vorbit la Belgrad (Florian Bieber) despre o criză a elitelor. Tema nu e nouă, ea produce victime electorale de câțiva ani: Platforma Civică în Polonia, democrația consensuală din Austria, situația pe marginea crizei în Cehia, Marea Britanie sau Franța. Elita în care societatea și-a pus încrederea a uitat să mai comunice — precum prințul lui Machiavelli —, nu mai explică și, astfel, alimentează teama de izolare, de fractură socială. Mutatis mutandis, la nivel de state, unele mai egale decât altele (Orwell), ar vrea, de pildă, Balcanii în UE spre a bifa o temă, dar nu știu cum să o rezolve — fiind mult mai colțuroasă decât și-au imaginat. Dar astfel se naște o majoritate care își pierde răbdarea și dorința de a comunica și respinge în bloc ideea de elită, programe și proceduri.

Avem o criză a democrației nu doar în Europa; și una a personalității fiecăruia; avem mult prea multe dorințe și incomparabil mai slabe mijloace de a le atinge. Avem o patologie a omului depășit și o teamă: că timpul, vecinii, politicienii vor răpi ceea ce speram să ne apropie. Populismul nu reprezintă o etapă de depășit, el este fața nevăzută și cam neplăcută a existenței noastre zilnice: ca indivizi, ca grupuri, ca societate. Iar crizele apar ori de câte ori populismul ne transmite câte ceva…

LĂSAȚI UN MESAJ