Fiindcă nu ați ghici nici o mie de ani cine este piratul din titlu, am să dezvălui, mai întâi, misterul metaforei din inițiale: D.B. În ordinea inversă a unei serii de filme de dinainte de 1989 în care B.D. era acronimul de la Brigada Diverse. Și o să vedeți că relația nu e chiar aleatorie. Iar în al doilea timp al dezvăluirii, am să vă spun că D.B. este un personaj public, dascăl de istorie la bază, îndrăgostit de Timișoara, de Banat și de Mai Mult decât Banatul de Azi, care, de-a lungul anilor, a scris cărți despre această stare de spirit pe care le-a cărat cu cârca în toate vetrele viețuite de români în afara țării. Adică este publicistul și scriitorul Dinu Barbu.
Ne știm de o viață, de dinainte de 1989, când l-am cunoscut și pe celebrul lui tată, medicul și profesorul Nicolae Barbu, împreună cu care am făcut o carte despre începuturile Medicinei la Timișoara. Pe atunci, în anii ’80, Dinu cocheta cu proza și scria într-un registru fin ironic. Și cred că ar fi putut încropi un volum din ceea ce îmi amintesc.
Anii au trecut și, în dimineața lui 22 decembrie 1989, momentul important pe care ar trebui să îl reamintesc este cel care, la instigarea mulțimii, am intrat la Tipografia Banatul, alături de Dinu Barbu, Gheorghe Secheșan, Ovidiu Guleș și Ioan Iancu. Și, până la orele 16.00, când am fost alungați de redactorii de la „Drapelul roșu”, am tipărit Manifestul Frontului Democratic Român. Dar asta e o altă poveste.
De ce am evocat toate detaliile de mai sus? Fiindcă poate ar fi trebuit să le reamintesc la dubla lansare a lui Dinu de la finele lunii iulie când, alături de Adrian Ioniță, am vorbit despre Călătorie obstaculată — scripta negativa și Prepress — de-a doua zi.
Primul volum — ce pornește de la rubrica Știri pe scurt. Aproape verificate pe care Dinu o susține pe pagina lui de Facebook — este o panoramă a contemporanității timișorene de peste 500 de pagini, pe care aș caracteriza-o ca fiind un memorialistic eseu antropologic. De ce memorialistic? Fiindcă Dinu nu numai că își amintește detalii despre oftaturile Timișoarei, dar și scoate din baza lui de imagini secvențe ce păreau definitiv dispărute în pudriera indiferentă a istoriei. Adrian Ioniță — ilustratorul inspirat al volumului de poezii — propunea, pentru ceea ce Dinu Barbu face în textele sale, conceptul de „snarky” pe care eu l-aș traduce prin „arțăgos”. Da, fiindcă Dinu Barbu nu se mulțumește să pună o oglindă realității timișorene, ci, mai ales, ciupește, ironizează, provoacă. Uneori calin, alteori provocator, agresiv, mușcător.
Asta e partea lui de pirat. Cât privește partea lui de poet din Prepress – de-a doua zi, aceasta e aproape la celălalt capăt al sensibilității. Dacă spiridușul gazetarului provoacă realitatea, muza/muzul poetului o catifelează. Da, fiindcă — așa cum îi scriam pe coperta a patra a volumului —, dincolo de un spirit ludic și, adesea, ironic, Dinu Barbu ascunde o sensibilitate aparte în care melancolia și acuitatea observației stau bine împreună: melancolia aduce emoție autentică, iar acuitatea observației o „răcește” exact cât trebuie pentru ca textele să nu alunece într-un lirism excesiv. În acest balans bine condus, poezia sa descrie când aluziv, când limpede o Timișoară cu zeii ei culturali care au plecat la cer, dar și cu semizeii aureolați de gloria clipei, cu locuri ce nu mai sunt (așa), cu varii aluzii istorice în care străvechimea dăruiește versurilor o patină misterioasă, difuză.
Dar, dacă toate aceste succinte observații par că plasează poetul într-o postură de observator, fie el și clar implicat, ar mai trebui neapărat un „detaliu”: adesea, poemele sale șoptesc autentic despre răspântiile omului rătăcit într-o lume tot mai străină.
Dinule, te-am ginit!
