Pericolul fascist din interiorul statului de drept

255

Până de curând, societățile occidentale — din care ne place să credem că și societatea românească face parte — păreau a fi definitiv seduse de modelul instituțional al statului de drept, de inspirație liberală. Încet, încet, cam de prin timpul președintelui american George W Bush, democrația americană și, la scurt timp după ea, și cele din apusul Europei au dobândit ceea ce mi-aș permite să numesc… versatilitate. Principii și reguli altădată aparent imuabile — precum cele ale libertății de expresie, ale pluralismului politic sau ale egalității de șanse și de tratament — au fost treptat reinterpretate și revalorizate, în maniere care au spulberat democrația de sorginte liberală și au adus relația angajată de cetățean cu autoritățile publice într-un soi de fascism disimulat. Într-o carte scrisă de Johan Goldberg — editorialist la Los Angeles Times, redactor la National Review, colaborator la USA Today și cercetător la American Entreprise Institute din Washington — acesta observa, la un moment dat, următoarele: „(…) puțini dintre oamenii educați s-au lăsat păcăliți. Într-adevăr, (…) în timpul lui George W. Bush, (…) America aproape că devenise o «dictatură militară ușor voalată» (…). Varza libertății, brutalitatea cu care statul sancționa orice, reducerea la tăcere a părerilor disidente, jurămintele de loialitate și listele negre ale dușmanilor — toate aceste lucruri nu numai că s-au întâmplat în America, dar s-au întâmplat sub o conducere liberală. Cei ce se autoproclamaseră progresiști — precum și marea majoritate a socialiștilor americani — se aflau în linia întâi a campaniei pentru un stat cu adevărat totalitar. Aplaudau orice măsură de cenzură, puneau la îndoială patriotismul, inteligența și decența oricărui pacifist sau a oricărui disident liberal”.

La citirea acestor rânduri, probabil că unii dintre dumneavoastră îmi veți răspunde că dl Bush fiul a fost nevoit să ia măsuri de restrângere a libertății americanilor, după ce, la 11 septembrie 2001, terorismul islamic reușise să doboare „gemenii” de la World Trade Center și chiar să lovească Pentagonul, centrul de comandă al armatei Statelor Unite. Le voi spune că au dreptate, însă numai până la un punct. Desigur că sunt nu numai explicabile, dar și raționale din punct de vedere juridic măsurile de restrângere a libertății în situații excepționale. Nu fac parte dintre acei juriști care, orbit de obsesia libertății absolute, să nu înțeleagă vechiul principiu de drept public roman „salus rei publicae suprema lex” („salvarea interesului public este legea supremă”). Dar ni s-a spus că lupta Americii și a lumii întregi împotriva terorismului a fost încununată de succes. Din Afganistan și până în Libia, trecând prin Siria, forța militară a americanilor și a aliaților lor a reușit să neutralizeze mai toate acele organizații teroriste care reprezentau o amenințare pentru interesele trans-atlantice. Iar din anul 2001 și până azi, lumea s-a schimbat în mod categoric. Alianța nord-atlantică, tutelată de Statele Unite și, la rândul ei, Uniunea Europeană, condusă informal de „parteneriatul franco-german”, s-au extins în Europa, până la Prut, Marea Neagră și gurile Dunării, integrând un spațiu de apărare comună, de liber-schimb și de exploatare a resurselor, a cărui întindere nu putea fi de nimeni anticipată în debutul anilor ’90 ai secolului trecut. Te-ai fi așteptat ca Statele Unite și Uniunea Europeană să devină un paradis al drepturilor și al libertăților individuale de tot felul. Numai că lucrurile au evoluat exact în sensul opus celui pe care mizau cei mai mulți dintre cetățenii nord-americani și cei europeni. Mai întâi, lor li s-a spus că democrația nu se mai poate sprijini pe ideea de majoritate, pentru că aceasta din urmă poate deveni autoritară și, prin urmare, opresivă. Locul majorității a început să fie luat de un model guvernativ bazat pe un conglomerat de minorități, care nu sunt numai naționale (cu care societățile occidentale erau obișnuite de mai multe decenii), dar între care un rol de seamă a fost rapid ocupat de cele religioase, sexuale sau corporatiste. Apoi, aceiași cetățeni au aflat că politicienii pe care i-au ales, în logica democrației reprezentative, nu prea mai au și nici nu trebuie să mai aibă o adevărată putere, pentru că — nu-i așa? — ei nu prea se pricep la nimic, astfel că este imperios necesar ca ei să asculte de niște „experți”. Din nefericire, majoritatea acestor experți s-au dovedit a fi nimic altceva decât niște oameni care — în afară de faptul că au trecut, la un moment dat, prin câteva cursuri de formare sau de reciclare, ținute timp de câteva zile sau, în cel mai bun caz, de câteva săptămâni la un O.N.G. finanțat de vreun controversat miliardar — nu-și aduc aminte nici facultatea pe care au terminat-o și nici disciplina în care au avut norocul (nu și mintea) să facă o „teză de doctorat”. În sfârșit, acelorași cetățeni li s-a mai spus și că statul nu-și mai poate permite luxul de a le proteja drepturile și libertățile individuale, pentru că cele de grup (ale lgbt-iștilor, oengiștilor, ecologiștilor, sanitariștilor și a trăncănitorilor de tot felul) sunt consistent mai importante.

În realitate, această fragmentare a societății — în grupuri, grupulețe și grupuscule — este un mod foarte eficient de a diviza și subdiviza populația, în cel mai fascist mod cu putință, și de a o îndepărta, în mod fatal pentru ea, de perspectiva de a deveni sau de a redeveni o Națiune capabilă să-și decidă parcursul istoric. În orice model fascist, statul este totalitar, iar cei care depind de el sunt slabi, divizați, ușor de manipulat, intoxicați din punct de vedere ideologic, lipsiți de exercițiul efectiv al drepturilor și al libertăților lor, dar fericiți până la exuberanță la gândul că liniștea, împlinirea și siguranța lor depind tocmai de acest stat.

 

LĂSAȚI UN MESAJ