Cum vine vorba de topuri, zâmbim superior și trecem mai departe. De regulă, fără să ne dăm seama, pe trotuarul celălalt. Unde e umbră și bine. Iar noi, fruntași la sat.

Nu o dată am auzit argumente cât se poate de solide în sprijinul ideii că topurile universităților, de pildă, sunt irelevante. Cu atât mai solide cu cât învățământul nostru superior (de rezultatele la testele PISA, numai de bine!) coboară an de an ca într-o transhumanță cu sens unic, tomnatic.

Iar dacă într-un domeniu atât de important ca învățământul găsim rute mereu complementare și permanent iluzorii, în topurile orașelor din patria-mamă nu ne simțim datori să investim niciun efort iosefinian — și aici mă refer la clasicul iluzionist Aurel Iosefin (Iosefini pe scenă), și nu la „drăguțul de împărat” sau de cartier timișorean. Care și el face parte din orașul de 5 stele de pe vremea primarului Robu, în realitate de 4 pe litoral, adică de 3,25 aștri cu foarte mult noroc de vreme bună încât să nu prea stai în cameră.

Eu înțeleg perfect că iubim, înainte de toate, jocul frumos al echipei noastre și nu ne uităm la statistică sau la tabelă, dar ce facem când statistica și scorul final merg mână-n mână, deși vorbim de un sport în care, să zicem, păcatul capital e tocmai hențul?

Acceptăm situația, retrogradăm și ne primim favoriții într-o ligă inferioară cu aceleași aplauze? Ar fi reconfortant pentru aleși, dar imposibil pentru alegători, cu excepția „microbilor”, fanaticilor.

Dar nu cu asemenea gânduri plecam în weekendul trecut spre Cluj. Ci cu multă poftă de revanșă în fața mult prea lăudatului oraș transilvan. Cu Timișoara mea de acum 15 ani în minte, când la târgurile de carte clujene priveam cu ochi de vaporean pe uscat — fiindcă și pusta e un fel de mare — poalele sobre și sexy doar cu enormă imaginație ale Feleacului.

Ba chiar mă umpleam de mândrie când un prieten scriitor îmi replica admirativ: „Voi acolo, la Timișoara, nu dormiți niciodată — e altceva!” Și căutam împreună, fără speranță, un loc în capitala lor de doi și-un sfert luceferi pe-atunci, nici prea-prea, nici foarte-foarte ziua, dar închisă de la 11 seara până dimineața, ca să ne continuăm poveștile.

Aveam în minte, așadar, pe drum, tot arsenalul de luptă cu un oraș snob, scump și fals cotat ca garsoniera-i deja legendară. Dar, așa cum bănuiți, odată ajuns în apropierea statuii lui Matia Corvin și a celor patru generali ai săi, pe strada Sindicatelor, unde eram cazat, mi s-a-nmuiat toată muniția. Și nu pentru că ploua, ci fiindcă aburii din capul meu au trecut, prin condensare, într-o stare lichidă demnă de plâns.

Cu un ochi — celălalt încerca totuși să râdă! — luni seara, acasă, la meciul dintre „U” Cluj și CFR, de care mi-a amintit fiică-mea de nouă ani atât de tandru și trist: „Hai să dăm pe Digisport 1, să văd măcar la televizor puțin din stadion. Ai zis că se joacă acolo unde am fost noi vineri”.

Vinerea când, impresionată și de BT Arena, m-a pus să caut de zeci de ori un eveniment sportiv la care să mergem sâmbătă (baschet, volei, handbal — orice), fiindcă duminica ne întorceam la Timișoara.

Până atunci, treceam însă prin frumosul Parc Central, unde mă pregătisem să atac la baionetă fumatul interzis cu strășnicie ca măsură a evantaiului de snobisme din Capitala Ardealului. Armă pe care, bănuiți deja, nu mi-am pătat-o cu scrum pentru că erau suficiente locuri de fumat pe bănci, cu scrumiere și curățenie în jur.

Așa că din căpitan de pustă m-am întors acasă matroz de Balta Verde, dacă aș sta puțin mai spre Ronaț decât stau.

Și dacă fiică-mea a rămas din Cluj cu sportul, eu mă zbat și astăzi în curățenie. Una a orașului meu de 5 stele Robu, care de fapt numără vreo 3,25 aștri Fritz pe plajă. De unde mereu mă simt vinovat că aduc nisip pe șlapi în cameră. Și, pe deasupra, și praf. Praful Capitalei Culturale sau pur și simplu pulberea mea?