Una dintre cele mai vechi zone în care au apărut așezări umane în Banat este, fără îndoială, nord-vestul actualului județ Timiș, unde lunca mănoasă a Mureșului a permis o locuire aproape continuă  timp de milenii.
Multă lume, măcar din părțile Banatului, a auzit de localitatea Periam, deși nu la fel de multă știe cu exactitate unde se află. Este o localitate întinsă, dezvoltată, cu o istorie plină de date interesante, căzută, din păcate, în uitare. Poate mai mulți au auzit de Periam Port, chiar dacă satul acesta aproape că nu mai există. O faimă efemeră a adus locului cele câteva ediții al Festivalului „Rock la Mureș”. „Party Festival” a ajuns la a doua ediție în anul 2013, un festival de muzică dance, electro, techno ș.a., organizat în aer liber la Periam Port.

Oamenii, din cele mai vechi timpuri, au căutat cursul râurilor mai importante, cu o curgere continuă, indiferent de schimbările aduse de anotimpuri. Apele se mai umflau uneori și duceau la valea agoniseala bieților trăitori ai locurilor, dar beneficiile aduse de un teren fertil pentru agricultură și pentru creșterea vitelor erau mult mai importante decât viiturile ce le mai răvășeau, ocazional, traiul.
Toată lunca inferioară a Mureșului (dar și al râului Aranca din apropiere) era cât se poate de potrivită unor așezări de populații sedentarizate de agricultori din perioada ulterioară neoliticului.

Mai multe descoperiri arheologice (arme, monede și bijuterii) au fost descoperite în apropiere de Periam. Rămășițele unui sit funerar aparținând culturii Hallstatt au fost excavate la est de sat.  În această zonă au locuit mai târziu grupuri umane aparținând triburilor geto-dace. De asemenea, în timpul săpăturilor au fost descoperite obiecte din Epoca Bronzului, la fel ca în multe localități din apropiere.

Importante s-au dovedit a fi și artefactele scoase la lumină de o echipă de zidari  ce lucrau la ridicarea unei clădiri în anul 1885. Est vorba de o adevărată comoară formată din broșe, cercei și perle, dintr-o cultură mai târzie. O altă descoperire remarcabilă, făcută la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost localizată între Periam și Satu Mare (Secusigiu, Arad), lângă râul Aranca. Aceasta constă dintr-un cuțit de bronz cu două tăișuri și mai multe fragmente de coarne de cerb fosilizate și a fost păstrată la Muzeul Național al Banatului din Timișoara.
Dar, în ciuda acestor semne de viață timpurii, istoria consemnată cu date scrise este mai recentă în această luncă.
Periamul a fost menționat pentru prima dată în registrele Capitolului Catedralei Csanád în 1332, sub numele de Priamus, aparținând de comitatul Cenad, dar localitatea este cu mult mai veche. Proprietarul satului era un anume Bechey Imre, adjunctul lui fiind Blasius de Priamus.

Perjámos ar fi putut fi un oraș comercial în Evul Mediu. În 1333, avea deja trei preoți, ceea ce indică o așezare populată. La 1514, iobagii răsculați conduși de Gheorghe Doja au distrus-o. Nu mult mai târziu, Banatul fiind cucerit de turci, devine reședință de sangeac.
După Bătălia de la Mohács (1526), ​​Banatul a devenit provincie administrată de otomani din 1552. Cinci ani mai târziu (1557), Periam era un loc pustiu și lipsit de enoriași permanenți. În listele de impozitare turcești din 1557 și 1571, locul a fost trecut sub numele de Püryümesch.
În perioada ocupației osmane, se depopulează foarte mult, astfel încât, la 1657, conform mărturiilor istorice, mai erau doar șapte case locuite.

Istoria modernă a localității începe după ce habsburgii au preluat Banatul în 1717, după Pacea de la Passarowitz (1716). Banatul a devenit domeniu al coroanei Imperiului Habsburgic.
Pentru a readuce la viață o zonă atât de potrivită unei vieți economice organizate, Periam a fost repopulat cu coloniști germani. Noua administrație, condusă de contele Claudius Florimund de Mercy, a pornit atunci un amplu program de colonizare a Banatului, iar la Periam primul val de coloniști germani (șvabi) s-a stabilit începând cu 1723. Ei erau originari din Lorena, Nassau-Siegen și Palatin Trier. În 1749 un nou val de 200 de coloniști a sosit la Periam.
Coloniștii din prima fază, 1724, proveneau în principal din Alsacia și Lorena. În 1752, conform înregistrărilor din Arhivele Camerei Curții de Justiție din Viena, mai multe familii din Lorena, Trier și Nassau-Siegen s-au stabilit în Periam. Între 1764 și 1765, 74 de familii din Alsacia, Lorena, regiunea Trier, Nassau-Siegen, Birkenfeld, Luxemburg, Boemia și Stiria s-au stabilit, de asemenea, în sat. Noi familii au sosit, din nou, în 1766.

În 1761 a avut loc o inundație puternică a Mureșului, care a determinat mutarea vetrei satului pe un nou amplasament mai înalt, pe un deal, terasa Mureș (păstrându-și numele), pe care se găsește și astăzi. Vechea vatră se găsea pe locul fostelor vii mai apoape de cursul apei. Grupuri mai mici de coloniști s-au așezat aici între 1756 și 1762, iar ultimul val mai consistent a fost înregistrat între 1764 și 1765. Atunci au venit 71 de familii de germani, francezi și cehi din Trier, Nassau-Singen, Cehia, Stiria, Lorena și Alsacia.
Periam (Perjamosch, Perjámos) este un sat din județul Timiș cu statut de comună din apopierea orașului Sânnicolaul Mare. În 2007, satul Pesac, care făcea parte din acesta, a devenit localitate independentă. Localitatea Periam Port este locuită permanent, acum, de numai câteva familii, dar în urmă cu câteva decenii era un sat în toată puterea cuvântului. Astăzi, doar câteva case amintesc de acea perioadă, înflorind turismul prin construirea de locuințe de vacanță. În perioada interbelică, Periam a fost sediul plășii cu același nume, Periam, din județul interbelic Timiș-Torontal. Partea sa sudică este numită Haulik, după un personaj de care vom mai vorbi. Numele satului provine de la numele personal latin Priamus.

În 1766, biserica romano-catolică Sfântul Ioan Nepomuk a fost construită în satul vechi.
Noua biserică a fost sfințită în 1856. Domul său din lemn este al doilea ca mărime de acest fel din România. Biserica ortodoxă română a fost finalizată în 1927, conform planurilor arhitectului Josef Ortner. În 1933, pictorul arădean Imre Capșa a pictat icoanele, iar Wilhelm Haubenricht le-a aurit. În 1888, comunitatea cuprindea 5.417 catolici, 313 creștini greci neuniți, 98 evrei și 33 protestanți.

La mijlocul secolului al XIX-lea episcopul de Zagreb Juraj Haulik, de origine slovacă, a întemeiat așezarea separată Haulikfalva, care mai târziu se va contopi în vatra Periamului. Biserica Haulik din Periam a fost ctitorită de episcopul Haulik și este folosită din anul 2001 de Biserica Română Unită.
Cum era obiceiul în întreaga provincie, de la început a existat o mică școală pentru nevoile comunității cu o clădire improvizată ce a devenit în timp neîncăpătoare pentru numărul crescut al elevilor.
Noua școală de stat a fost construită în 1820. În 1860, Surorile Ordinului Maicii Domnului au preluat conducerea școlii de fete din satul vechi. Clădirea mănăstirii a fost construită în 1877. Grădinița s-a deschis în 1879. În 1911, a fost construită școala gimnazială de băieți, care a fost transformată, în 1919, într-o școală gimnazială germană cu o catedră de limba română. Pe 15 mai 1928, această școală a fost transformată într-o școală generală. Așa cum s-a întâmplat în multe alte cazuri asemănătoare, clădirea impunătoare a ajuns în anii postdecembriști în proprietatea unor investitori care nu au avut puterea financiară sau poate nici dorința reală de a face ceva serios. Rezultatul este vizibil pentru oricine trece pe strada cu pricina. Un edificiu impozant cu geamuri sparte, interioare devastate, ce refuză să se dărâme. Este dovada calității lucrării de acum mai bine de două secole în urmă.

Mai multe ziare în limba germană au fost publicate în Periam în secolul al XIX-lea: în 1881, „Torontaler Zeitung”, redenumit ulterior „Bürger-Zeitung”, iar în 1897, ziarul „Perjamosch und Umgebung”, ulterior „Torontaler Nachrichten”.
Viața economică a explodat după jumătatea secolului a XIX-lea. Dint-un sat cu preocupări agrare, foarte repede localitatea a adoptat un mod de viață burghez, odată cu apariția numeroaselor manufacturi cu vădit specific industrial. Periamul a căpătat valențele unui mic oraș, cu tot ce caracterizează un trai urban.
Odată cu gaterele din Periam, prelucrarea lemnului a cunoscut un boom semnificativ. În 1842, Periam a fost ridicat la statutul de oraș comercial. Acest statut i-a acordat orașului dreptul de a organiza o piață săptămânală în fiecare luni și un târg anual de trei ori pe an: pe 24 aprilie, 15 iunie și 24 septembrie. Industria și comerțul s-au dezvoltat. Pe 25 octombrie 1870, Periam a fost conectat la rețeaua feroviară, iar gara a fost deschisă. În același timp, a fost înființat oficiul telegrafic. Conexiunea orașului la rețeaua feroviară a contribuit la dezvoltarea economică a orașului. Pe măsură ce comerțul a crescut, au fost înființate două case de economii pentru a satisface cererea tot mai mare de fonduri. O moară cu aburi a fost construită la începutul anilor 1870. Dezvoltarea comerțului și a industriei a dus la înființarea unei fabrici de pălării în 1892, prima din sud-estul Europei.

În 1910, Periam avea o populație de 5.348 de locuitori, dintre care 287 erau români, 488 maghiari, 4.309 germani și 264 de alte naționalități. Spre comparație, trebuie văzute și cifrele din 2002, când Periam avea o populație de 4.464 de locuitori, dintre care 4.011 erau români, 104 maghiari, 150 germani și 199 de alte naționalități.

În lucrarea „Ghidul Banatului”, din 1936, Emil Grădinariu descria Periamul interbelic astfel: „Comună mare, cu aspect de orășel, peste 5.000 locuitori, majoritatea germani, apoi români și puțini maghiari. Sediu de plasă. Viață economică foarte dezvoltată, este și un însemnat centru industrial și comercial. Străzile largi, îngrijite, trotuare pavate, lumină electrică, câteva edificii publice impozante. Hotel și restaurant în piața centrală”.

În perioada interbelică, comerțul, meșteșugurile și industria la scară mică au continuat să se dezvolte. Periam se lăuda cu o filatură, o vopsitorie, o țesătorie, o fabrică de broderie, un atelier de tâmplărie și ebeniserie, o fabrică de imprimare pe planșe, un atelier de cherestea, o moară cu aburi, o filatură de lână și angora, un hotel, o cafenea, un cinematograf, un magazin universal și o tipografie. Periam s-a dezvoltat într-un centru comercial și comercial și se lăuda deja cu 200 de afaceri în perioada interbelică.

Ca urmare a acordului Waffen-SS din 12 mai 1943, între guvernul Antonescu și Germania condusă de Hitler, toți bărbații de etnie germană supuși serviciului militar au fost înrolați în armata germană. Al Doilea Război Mondial a adus fuga, deportarea și deposedarea de bunurile famililor.. Chiar înainte de sfârșitul războiului, în ianuarie 1945, toate femeile de etnie germană cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani și bărbații cu vârste cuprinse între 16 și 45 de ani au fost deportați în Uniunea Sovietică pentru lucrări de reconstrucție. Dintre cele 56 de persoane deportate în Uniunea Sovietică, 21 (37%) au murit. Legea reformei funciare din 23 martie 1945, care prevedea exproprierea țăranilor germani din România, a privat populația rurală de mijloacele sale de trai.

Legea naționalizării din 11 iunie 1948 a prevăzut naționalizarea tuturor întreprinderilor industriale și comerciale, a băncilor și a companiilor de asigurări, expropriind astfel toate afacerile, indiferent de originea etnică.
Întrucât populația, de-a lungul frontierei româno-iugoslave, a fost clasificată ca reprezentânt un risc de securitate de către guvernul român în urma rupturii dintre dictatorii Stalin și Tito și a expulzării sale din alianța Cominform, deportarea „elementelor politic nesigure” în stepa Bărăganului a avut loc la 18 iunie 1951, indiferent de originea etnică. În același timp, conducerea românească a urmărit să spargă rezistența emergentă la iminenta colectivizare a agriculturii. Când deportații din Bărăgan s-au întors, în 1956, li s-au restituit casele și terenurile expropriate în 1945.

Cu toate acestea, terenurile agricole au fost colectivizate. Reîntregirea familiilor a început ezitant, la sfârșitul anilor 1960. În anii 1970 și 1980, numărul emigranților în Germania a crescut. Casele goale au fost ocupate de români, ceea ce a dus la o profundă schimbare demografică în comunitate.
Periamul este astăzi unul din cele mai mari sate din județul Timiș, cu rol polarizator, de servire și influențare a satelor din jur, cu funcții agroindustriale și o clară evoluție urbană