Când vine vorba despre „tinerii din ziua de azi”, cuvintele frumoase apar despre laureații olimpiadelor școlare, ale concursurilor sportive sau în atmosfera tămâioasă și ipocrită a diverselor ocazii festive. În rest, adică mai ales atunci când vine vorba despre ei în conversațiile de fiece zi — dezastru total. Iar gama depreciativă cuprinde diagnostice severe, de la superficialitate, la tembelism, inconștiență, demență, dependență de droguri. Ați înțeles, e vorba despre ceva mult mai aspru decât lipsa de apreciere. Este vorba despre o inadecvare totală față de cei tineri, de dispreț. În cele mai multe cazuri asemenea „aprecieri” eșuează aici în clipa în care se ajunge la celebra formulă „pe vreme mea”. Mărturisesc, și eu cad adesea în plasa unor asemenea false generalizări și compar, instinctiv, cu ceea ce am trăit eu la vârsta lor. Numai că nimic nu se potrivește cu „vreme mea”. Sau a celor care am fost educați/dresați în comunism. Și nici generația celor care acum fac 30 de ani nu seamănă prea mult cu cea a celor care au 18. Telefonul mobil inteligent, televizorul, jocurile, cinematograful, gadget-urile adolescenței le schimbă acestor tineri toate reperele. Mai precis, ni le schimbă și nouă. Dar, înainte de a evoca o întâmplare din luna mai a anului 1945, să vă spun că numărul tinerilor faini de tot e, cumva, o constantă. În ciuda faptului că lumea pe care o cunoaștem noi, adulții, e limpede că suferă de un soi de amnezie în ceea ce privește valori ce, altădată, păreau de neocolit. Cum ar fi onoarea, de pildă.
Fiindcă despre onoare și demnitate este vorba în această întâmplare din ziua de 10 mai 1945. O zi care, până la izgonirea Regelui Mihai din Țară, a fost ziua noastră națională.
Așadar, în ziua 10 mai 1945, la Timișoara, la manifestările obișnuite din fața Teatrului, a izbucnit o demonstrație spontană promonarhistă și împotriva Armatei Sovietice, organizată mai ales de tineri. De fapt de elevi ai liceelor „C.D. Loga” și „Carmen Sylva”. Tinerii aceia s-au simțit jigniți că, într-o asemenea zi, la parada militară, nu erau prezente tablouri cu Regele, ci doar tablouri ce îi înfățișau pe conducătorul suprem al URSS, Stalin, și pe Dr. Petru Groza, prim-ministrul la acea dată, impus de sovietici în nenorocita zi de 6 martie. Armata sovietică ocupase deja România, iar șefii ei, alături de slugile române, își manifestau nestingherit disprețul față de Casa Regală și față de tradițiile noastre.
Încurajați de discursul șefului Garnizoanei, generalul Alexandru Saidac, și al directorului Teatrului Comunal, Aurel Buteanu, elevii au scandat lozinci promonarhiste și, culmea, proamericane. Saidac și Buteanu au fost condamnați la ani de temniță grea. Numeroși au fost arestați și interogați în clădirea Teatrului, iar unii dintre ei, peste puțin timp, aveau să cunoască infernul închisorilor comuniste. Dar ceea arată fără putință de tăgadă că sovieticii premeditau distrugerea clasei politice românești e faptul că, în aceeași zi de 10 mai, a fost arestat și fruntașul țărănist Sever Bocu, sub pretextul de a fi fost în spatele manifestării spontane promonarhiste a elevilor. A fost dus în domiciliu forțat la București și, apoi, arestat.
Înainte de toate însă, ceea ce vreau eu să subliniez, cu emoție, în această rememorare a spiritului timișorean este faptul că generația celor care nu împlineseră 18 ani înțelegea foarte bine politica, lumea, minciuna și ticăloșia vremelnicilor conducători.
La fel cum și generația de astăzi înțelege foarte bine că e mințită! Și va spune DESTUL !