11.6 C
Timișoara
sâmbătă 24 februarie 2024

Oboseala europeană

Începeam anul 2023 comentând programul oferit prin Concertul de Anul Nou de la Viena. Și nu o făceam din dorința de a epata sau din vreo tentativă de educare muzicală a cuiva. Subliniam atunci o idee care a prins contur în ultimii ani, anume că programul respectiv conține, fără să o spună, tonul în care se va desfășura viața politică în anul pe care îl deschide. Este un fel de diagnostic al stării de spirit, al dorințelor sau blocajelor cu care intrăm în noul an. Dincolo de titlurile de referință și de cunoscutul decor, organizatorii includ uneori mai multe piese nou descoperite sau foarte puțin cunoscute; uneori, povestea devine o evocare melancolică a Imperiului, alteori, „citită” cu atenție, include suspect de multe nuanțe naționaliste; uneori se dorește a fi o pledoarie pentru un anume stil de viață sau de dialog politic, alteori e un omagiu adus vieții patriarhale, minunățiilor naturii și micilor bucurii. Anul pe care ne pregătim să-l încheiem s-a deschis cu un program al polcilor și quadrill-ului, subliniind tocmai acest apolitism, această luminare a vieții civile, împăcate cu ritmurile ei, cu limitele și cu tradițiile moștenite din veac. A fost anul 2023 așa ceva? Vom spune da, cu prisosință, pentru că pretinsele evenimente politice nu au adus nimic inedit, nu ne-au surprins, nu au inventat nimic. Doar au legitimat, au pus în scenă, au readus în prim-plan ceea ce știam, văzuserăm, așteptam: autoritarismul din Belarus, eforturile Moldovei și ale Ucrainei de a obține un bilet pentru trenul politic al lumii occidentale, încrâncenarea lui Viktor Orbán de a se opune aproape oricărui proiect european, fără a avea curajul de a demara vreun Hu-exit (oricum, puțin probabil), revenirea naționaliștilor în Slovacia, dar și a coaliției de centru în Polonia, emergența dreptei radicale peste tot pe unde s-a putut, gafele lui Josep Borrell și dansul politic al Chinei. Nu s-a finalizat războiul din Ucraina, însă a explodat Orientul Mijlociu. Balcanii de Vest nu au făcut niciun pas consistent nici spre aderare, nici de (eventuală) contestare a Europei. Macro-politic, UE este cam tot pe acolo. Poate doar Emanuel Macron să se fi maturizat puțin, dar sub riscul de a fi foarte târziu: a înțeles că extinderea Uniunii este obligatorie, nu un obiectiv corect politic; a înțeles că Vladimir Putin e sătul de retorica franceză și că acasă lucrurile nu stau deloc roz, chiar dacă electoratul l-a susținut în al doilea tur de scrutin. Privind dintr-o dronă imaginară, Europa răsuflă greu, obosită ca în amurg sub atacurile rusești, chineze și musulmane. Moscova și-a întins tentaculele în spatele partidelor extremiste și/sau populiste, China și-ar atașa-o ca pe o colonie „de peste mări”, în timp ce lumea arabă trimite aici milioane de migranți conștienți sau nu de „misiunea” lor, însă, cu siguranță, foarte puțin respectuoși față de „istoria culturii și civilizației europene”. Complet nepregătită să accepte, din nou, tutela americană, Europa gâfâie și speră să depășească și această criză cu mult noroc (?), discurs pretențios și cunoscuta-i legănare sfioasă printre dosare grele cât tot trecutul ei. Practic, în ultima săptămână, realist vorbind, politică, am văzut revenirea lui Donald Tusk în fruntea guvernului de la Varșovia (nu fără piedici mai curând de sorginte levantină decât polonez-aristocratică), un summit al Consiliului European care a votat deschiderea negocierilor de aderare cu Moldova și Ucraina într-o manieră deloc triumfalistă și fără a fi urmată de consistența financiară necesară, alegeri parlamentare anticipate într-o Serbie divizată, dar captivă unui labirint de factori pe care nu are cum să-i gestioneze: o majoritate cetățenească și politică mizând pe politici populiste, naționaliste sau ultranaționaliste, cu o istorie recentă încă fumegând și lipsită de puterea de a opta ferm pentru un drum sau altul. Partidul Progresist — SNS și alianța „Serbia nu trebuie să se oprească” au obținut majoritatea în parlament (cu 48%) și are în față o opoziție parcă și mai fragmentată decât societatea, obosită de atâta istorie proprie, dar fără imaginația de a genera ceva nou. Așadar, încheiem anul politic 2023 cu sentimentul clar de déjà -vu, cu „nimic nou sub soare”, cu moștenirea încă a unui an de neputințe, ezitări, slăbiciuni și vulnerabilități. Încheiem, funcționărește, cu preacunoscuta replică: „în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic semnificativ”, cu toate că în aer este o nevoie enormă de fapte, decizii și de schimbări consistente. Să amintim, romantic sau nu, că programul de la Viena nu a avut niciun marș (cu excepția celui final, al lui Radetzki), excelând în piese pentru sau despre clasa de mijloc. Pentru conservare, amânare sau reticență.

Consiliul European

Convocat la final de an, summit-ul avea pe agendă aprobarea deschiderii negocierilor de aderare pentru Moldova și Ucraina, precum și aprobarea unui nou ajutor consistent pentru Kiev. Cu toate că poziția lui Viktor Orbán era cunoscută și previzibilă, s-a încercat cooptarea lui de partea poziției oficiale a UE. Fără succes. Aparent, și-a justificat refuzul prin lipsa de pregătire a Ucrainei pentru integrare, prin nivelul de corupție și criză instituțională, ignorând, desigur, faptul că asemenea negocieri durează, poate, și zece ani. Întrebați în ce măsură consideră salutară deschiderea negocierilor cu Ucraina și Moldova, liderii europeni au răspuns, tradițional: „să lăsăm generațiile viitoare să ia deciziile-cheie” (cf. „The Guardian”). E foarte posibil ca, la ora prezumtivei integrări a Ucrainei, actuala echipă de la Bruxelles să fie, de multă vreme, în afara jocului politic. Practic, Budapesta a primit 10,2 miliarde de euro din fondurile blocate, iar Orban a ieșit din sală atunci când s-a anunțat momentul votului. Realist vorbind, deschiderea negocierilor s-a votat cu 26 de poziții favorabile și o abținere. A doua zi, același Viktor Orbán a blocat, însă, eliberarea a 50 de miliarde de euro ajutor pentru Ucraina. Se speră, însă, în găsirea unor soluții alternative, precum acordarea unui ajutor interguvernamental al celor 26 de state membre, ajutor coordonat de Comisie. Așadar, o veste bună și una în deplină contradicție cu prima zi, tocmai pentru a sublinia sinuozitatea politicilor europene.

Cum era de așteptat, președintele Putin urmărește cu deosebită atenție aceste piruete politice și a anunțat, în discursul de final de an, că „nu va fi pace în Ucraina până ce Kremlinul nu-și atinge scopurile, rămase neschimbate de la începutul conflictului” (cf. cbc.ca). Sigur că multă lume e preocupată de amploarea obligațiilor financiare pe care le implică „dosarul Ucraina”, atât în etapa de pre-aderare cât și după aceasta: costurile mult mai mici ce s-ar impune pentru integrarea celor șase state din Balcani, cu toate că nu sunt deschise negocierile cu fiecare în parte și nici nu sunt semne că așa ceva se va întâmpla curând; dimensiunile economiei Ucrainei, dar și ale nevoilor de reconstrucție post-război; laturile sociale și de piață a muncii. Dar, în același timp, se reliefează, de fiecare dată, ritmul mult mai alert al reformelor ce au loc în Ucraina, în ciuda războiului, în comparație cu statele din Balcani. De pildă, negocierile cu Macedonia de Nord sunt încă înaintea liniei de start, în așteptarea unor reforme constituționale cerute de partenerii europeni.

În schimb, Georgia urmează a primi statutul de stat candidat, iar Moldova, probabil cel mai fericit caz, poate începe negocierile în umbra acestor dosare foarte dificile. Vorbeam, însă, despre oboseala Europei. Ne-am ferit de termeni mai radicali! În ciuda puterii de decizie pe care o are Consiliul, niciuna dintre celelalte probleme de pe agendă nu a primit soluționare, ci doar „discuții consistente” și amânare pentru întâlnirile din primăvară. Domnul Borell, Înaltul Reprezentant pentru politică externă, a fost chemat să prezinte un program clar privitor la industria de apărare din Europa în ceea ce privește investițiile imediate, standardizarea, interoperabilitatea și competitivitatea pieței comunitare. Totul trece prin buget, iar acesta, în fața electoratelor naționale, pare, oricum, supradimensionat, chiar dacă nu acoperă decât o mică parte din așteptările pe care le avem de la Uniunea Europeană ca actor principal.

Alegeri anticipate în Serbia

Serbia încă nu reușește să-și găsească ritmul și cărarea, cu toate că au trecut mulți ani de la încheierea războaielor din Balcani și în ciuda unei implicări masive în viața politică. S-au înscris 18 formațiuni, dintre care 17 au fost coaliții de trei până la cincisprezece partide sau coaliții mai mici. Minoritățile au fost, de asemenea, extrem de active, cu mai multe liste și programe: ungurii, albanezii, rusofilii. Este semnul că nici acolo apele nu sunt limpezi, ci tulburate de ingerințe politice și calcule de oportunitate. Dansul după mai multe melodii livrate simultan nu avea cum să cristalizeze două-trei-patru opțiuni politice clare. Dimpotrivă, citind sloganurile electorale, am spune că parcă situația se agravează: „Bună dimineața, Serbia!”, „Să schimbăm, acum!”, „Ivica Dačić, premier al Serbiei”, „Patria Serbia, Mama Rusia”. Nici lista partidelor nu dă motive de speranțe. Clasate după numărul de semnături valide cu care s-au înscris, cele mai multe formațiuni sunt conservatoare, ultranaționaliste sau populiste. Abia „Serbia împotriva violenței”, coaliția majoră a opoziției, are un discurs anti-corupție și a strâns puțin peste 17.000 de semnături, obținând în alegeri 24% din cele peste 3.600.000 de voturi.

Aceste alegeri ar fi trebuit să aibă loc în aprilie 2026, dar crizele extrem de grave care au marcat ultima perioadă l-au făcut pe președintele Vučić să grăbească scrutinul. Pe de-o parte, în luna mai Serbia a fost zguduită de tânărul care a împușcat aleatoriu 9 oameni și a rănit 12 în Dubona și Malo Orašje, pretextând că a fost abuzat în copilărie de un tată „criminal”. În esență, tatăl a fost ofițer în armata sârbă și, pesemne, nu și-a crescut copilul prea liberal. Necazul care a ieșit la iveală în urma acestor atacuri a fost acela că foarte multe familii au păstrat acasă arme și muniție din anii ’90, iar posesia aceasta nu era deloc reglementată riguros. Se pare că rata posesiei este de 39 de arme la 100 de locuitori, ceea ce a scos sute de mii de oameni în stradă, A doua traumă este, desigur, Kosovo. Sub monitorizarea UE, în primăvară (18 martie) a fost semnat (verbal!!!) Acordul de la Ohrid, între Serbia (Aleksandar Vučić) și Kosovo (prin premierul Albin Kurti), menit să impulsioneze reglementarea relațiilor dintre cele două entități politice și să deschidă posibilitatea aderării Kosovo la organisme internaționale. Cum „semnarea” acordului a coincis cu ieșirea din termen a unor înțelegeri mai vechi legate de recunoașterea reciprocă a anumitor documente, îndeosebi cazul plăcuțelor de înmatriculare a autovehiculelor, precum și a celor legate de auto-determinarea sârbilor rezidenți în nordul Kosovo, situația a denaturat în alte proteste, intervenții armate, mobilizări deopotrivă de trupe și de mișcări de opoziție. În aceste condiții, Acordul de la Ohrid a figurat în aproape toate discursurile electorale, alături de controlul criminalității, al corupției și inflației. Fără a mai fi președintele partidului SNS (Progresist), Aleksandar Vučić a fost locomotiva electorală a coaliției de guvernare, profitând, spun observatorii, de fondurile publice, de influența media, de posibilitatea de a amenința electoratul, de a-i cumpăra voturile și, mai ales, de polarizarea crescută a societății. Notăm și că, opoziția grupează cincisprezece formațiuni, având slabe șanse să coaguleze o replică solidă. Ca urmare, alianța creată de Vučić a rămas la putere cu un confortabil scor de 48%, căruia i se vor alătura partide mai mici ori de câte ori va fi nevoie de voturile lor. Un bun exemplu ar putea fi, ocazional sau nu, foștii aliați socialiști (SPS), care au obținut 6,75%. În alegerile regionale din Vojvodina, același SNS a obținut 49% din voturi, într-o regiune în care singurele „alternative” la ultranaționalism și populism sunt formațiunea maghiarilor (9,29%) și Vojvodina Front (autonomism) cu 5,12%. Nu avem, încă, toate rezultatele alegerilor locale. S-a speculat că opoziția ar fi putut câștiga în orașele mari, precum Belgrad, Smederevo, Pozega sau Kragujevac. Cert e că, în Belgrad, partidul președintelui Kragujevac a obținut 40,21%, infirmând optimismul exagerat al observatorilor naivi. Serbia rămâne, cel puțin în viitorul apropiat, captivă partidului SNS (și al alianțelor politice ale acestuia), manifestând, în plan politic, aceeași atitudine ezitantă, duplicitară, conservatoare, dincolo de denumirea promițătoare a partidului.

Prosit!

Așadar, fonduri amețitoare și realizări moderate în ciuda ambițiilor, așteptărilor și a confruntărilor tacite; alegeri în multe țări, care au adus dreapta radicală la putere sau au confirmat naționaliștii și conservatorii. Cu excepția Poloniei, unde reformele nu vor putea fi făcute după dorința fostei opoziții, Europa vrea, dar nu pare să poată. Se străduiește sub arcușul unor lideri care cu greu prind curajul sau pista propice. Să așteptăm cu interes următorul Concert de la Viena, poate, poate ne va da speranțe, și politicienilor, imaginație și avânt. Prosit Neujahr!

 

 

 

 

 

 

 

 

Alte subiecte :

CCIA Timiș continuă sesiunea de înscrieri la programe de formare profesională

Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș prin Direcția Instruire, Formare și Perfecționare Profesională organizează cursuri de formare profesională de specializare, calificare...

Lupul polar

La ora la care scriem aceste rânduri o întreagă planetă știe că Alexei Navalnîi a încetat din viață la închisoarea „Lupul polar” , situată...

Citește și :