Nu mor caii, când vor câinii

77

De la o vârstă omul, începe să aibă apucături pe care le dispreţuia în tinereţe, atunci când le vedea la cei vârstnici. Una dintre ele este melancolia blegoasă a aducerilor aminte. Nu că asta ar fi ceva rău, dar uneori nici bun nu este. De ce? Fiindcă îţi aduci aminte de vremuri la care nu te mai poţi întoarce, dar tare ai vrea să o poţi face. Cine nu ar vrea să fie mai tânăr decât este în realitate? Femeile au mers până-ntr-acolo, încât refuză să îşi spună vârsta. Dacă cineva le întreabă despre ani, dacă nu cumva întrebarea e necesară pentru a completa un act oficial, întrebate fiind, ele consideră că este o nesimţire crasă.

Întotdeauna mă bucuram de priviri dezaprobatoare şi eram considerată excentrică, pentru că vorbeam despre vârsta mea cu dezinvoltură, fără reţineri.

— Ce, am mai puţini ani, dacă nu-i recunosc? Întineresc cumva? Important este cum mă simt eu. Aceasta este vârsta mea reală, mă împăunam eu, făcând pe interesanta. Dacă eu mă simt bine-n pielea mea, cine, ce are împotrivă? Unii arată pe din afară mai tineri decât sunt, dar cu suflet bătrânicios. Alţii, dimpotrivă, bătrâni, cu simţire tânără. Acum, staţi aşa! Nici aceasta nu trebuie exagerată, căci se ajunge la caraghioşenie. Imaginaţi-vă o babă făcând pe tinerica, sau un moş pe junele prim. Eh, asta se vede tot mai frecvent. A devenit un fel de modă la bărbaţi. În loc de baston, o tinerică ca o nuieluşă, agăţată de braţul lui tataie. Pardon. Mai nou se zice daddy, adică tăticul. Moda, ce să facem! De ce am importa numai carnea de porc, nu şi cuvintele, dacă aşa este cool?!

Aşa stau lucrurile. Nu văd de ce să ne ascundem după deget. Oricum, nu schimbăm nimic. Suntem aşa cum suntem, iar anii noştri, mulţi, puţini, noi înşine i-am trăit, nicidecum altul în locul nostru. Atunci ce vrem?!

Recunosc faptul că nu-i tocmai o plăcere să constaţi că viaţa aceasta se cam duce pe zi ce trece, dar acesta-i mersul existenţei de când e lumea lume şi e bine să luăm lucrurile aşa cum sunt. Oricum, nu le putem schimba. Cel mult ne putem amărî fără rost. De la o vreme, e mai bine, cred, să trăim clipa şi să ne bucurăm de tot ce ne înconjoară.

În acest context, amintirile, dacă nu le învălim în păreri de rău pentru timpul care a trecut, amintirile, zic, pot fi reconfortante, prin bucuria retrăirii lor şi reîntoarcerea în vremi apuse. Un fel de regresie în timp, aş îndrăzni a spune.

Popiţa era o fetiţă cu ochi mari, căprui şi o pereche de codiţe negre, legate la capăt cu panglică, de obicei albă, zburătăcinde pe spate, când alerga prin curte după porumbeii care-şi făcuseră adăpost în podul grajdului bunicilor. Popiţa a poreclit-o unul dintre verişorii ei, fiindcă era fiica popii. Popă nu era considerat un apelativ desconsiderator. Toţi nepoţii îi spuneau Uica Popa. Uica Popa era preot ortodox. În sat existau trei biserici: două ortodoxe, una pentru români şi cealaltă sârbească, dar şi una catolică, pentru nemţii din sat. Protestanţi nu erau.

Faptul că era Popiţa îi aducea şi unele avantaje. De exemplu, în Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, în curtea bisericii din sat se instala toaca. Ciocanele de lemn cu care era bătută toaca se aflau sub cheie, la crâznicul bisericii, care le împărţea copiilor ca să bată toaca, numai cu porţia. Se simţea şi el, omul, şef. C-aşa-i natura umană. Nu se mulţumeşte cu ce este şi cu ce poate fi. Se întinde mai mult decât îi e plapuma, şi atunci, rămânând descoperit, îi îngheaţă mintea şi face numai boacăne. Măcar de ar recunoaşte. Dar nu. Dacă nu se laudă el, îşi caută lăudători, chiar şi de peste mări şi ţări, numai să zică de bine. Îi plăteşte într-un fel sau altul, dar, Doamne fereşte să recunoască faptul că a făcut-o! Că doar nu-i prost să se întoarcă şi să plece de la căldurică.

Aşa şi cu crâznicul. Şef pe ciocane. Numai Popiţei îi dădea ciocanele când şi cât voia ea. Era fata popii, nu? Şi uite aşa se învaţă oamenii cu nepotismele şi numai ce-i auzi strigând: „Bagă de seamă, nu ştii cu cine te pui!”.

Popiţa, fată bună, le dădea ciocanele şi altora. Pe obrazul ei li le dădea, căci ea aşa a învăţat de la Tati şi de la Mami, că omul trebuie să fie bun şi drept, ca să-l iubească Doamne-Doamne.

Mergea în fiecare duminică la biserică şi stătea cuminte, alături de alte fetiţe, în faţa stranei din stânga altarului. Dreapta era a băieţilor. Nu înţelegea ea de ce aşa, de ce nu puteau sta împreună, la fel cum se jucau pe drum sau cum erau la grădiniţă. Dar, din moment ce şi femeile stăteau în jumătatea din spate a naosului, în timp ce bărbaţii în jumătatea din faţă, probabil că aşa trebuia să fie. Fiecare îşi cunoştea locul. Pe ea nu o deranja. Stătea cuminte la locul ei, întotdeauna cu faţa spre altar. Era păcat să stai cu dosul, fiindcă Sfântul Altar este locul unde sălăşluieşte Domnul toată vremea şi unde se află neîncetat Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Totuşi, ceva tot o deranja. Nu avea voie în altar.

— Tati, vreau în altar. Vreau să văd ce faci tu acolo.

— Nu este voie, scumpo.

— De ce? Silviu, când a fost diac, de ce a avut voie?

— Tu eşti fetiţă, el este băiat.

— Şi ce dacă este băiat? Nu-i tot copil şi el?

— Aşa este regula. Când o să mai creşti, o să înţelegi. Regulile se respectă, nu se încalcă după cum socoate fiecare. Ce ar fi dacă fiecare ar face după cum îl taie capul?

De crescut, a crescut, a ajuns o feministă care nu-i suportă pe misogini. Drept că nici pe misandre. Pentru ea, oamenii sunt egali. Important este să fie cu adevărat oameni, aşa cum ar trebui să fie şi cum biserica i-a învăţat dintotdeauna, prin slujitorii săi, preoţii. Iubire, dreptate, dăruire, bunătate, sacrificiu întru ajutorarea aproapelui, corectitudine, iertare, compasiune. Acestea sunt învăţămintele propovăduite de biserică.

După cum sunt şi cele zece porunci. Acum mă gândesc doar la unele: Să nu fii desfrânat. Oare să însemne aceasta a nu-ţi schimba soaţa ca pe ciorapi, spre a te însoţi cu alta care-ţi poate fi fiică? Sau chiar nepoată de fiică. Oricât iau eu partea femeilor, sunt nevoită să recunosc faptul că şi ele, femeile, au cam luat-o razna. Se liftinguiesc şi se botocesc, ca să pară cât mai pipi-flaiş şi se adună cu puştani la care doar ce le-au dat tuleiele. Frumoase familii, nu? Şi de ce nu, dacă oamenii se iubesc, nu-i aşa? Iubirea este ceva minunat. Cine suntem noi să le-o interzicem?! Vrei să faci altceva, vrei să fii altceva? Fă şi fii!… Ei, asta-i acum! N-are cine ce-şi băga nasul. N-am dreptate? A treia oară mireasă-n alb în faţa altarului? A treia oară! Ce-are? Botezul copilului deodată cu cununia? Foarte bine. Fac oamenii de-o economie. Totul deodată, nu două cheltuieli.

 Să nu furi. Sinceră să fiu, asta-i un pic cam greu de respectat, din moment ce a devenit sport naţional. Sport. Mişcare. Cel puţin douăzeci de minute pe zi. Trebuie şi Dumnezeu să înţeleagă. Să fie bun, aşa cum El Însuşi ne învaţă, şi să admită că ciorditul nu-i cine ştie ce, mai ales dacă nici nu o faci pentru tine, ci în folosul aproapelui. Parcă-mi seamănă cu învăţătura. Ei, hai, n-o mai întoarceţi ca la Brăila, cum că n-ar fi acelaşi lucru. E în folosul altuia? E. Atunci, care-i baiul? Că apoi acela îţi e recunoscător, frumos din partea lui. Are omul obraz.

 Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. Ei, hai, că asta-i culmea! Ce-i aia mărturie mincinoasă? Dacă eu văd laptele negru, pentru mine e negru, chiar dacă tu ştii sigur că e alb. Poate că cineva a turnat în el ciocolată neagră şi l-a schimbat la faţă. Se văd exemple toată ziua. Până şi un miting paşnic poate fi scos drept lovitură de stat. Asta nu înseamnă că cioara nu-i tot cioară. Doar că e vopsită. Sunt atât de mulţi make-up-işti şi hair-stilişti ultra pricepuţi în vopsitul ciorii, încât îţi transformă cioara în pasăre a paradisului.

Şi, sigur că da: să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor. Uşor de zis. Că, mai bine, ce-i? Să te-nchini la chipul cel cioplit sau, dacă nu, să te ia dracul? Acum staţi şi voi strâmb şi judecaţi drept! Te închini, că alt’ ce să faci?! Nimeni nu se vrea în braţele lui sarsailă. Unul a fost Brâncoveanu, ca să se lase să i se taie capul, de dragul ţării, credinţei şi dreptăţii. Vremuri apuse. Ruginite. Lumea s-a modernizat. A devenit mai maleabilă, mai relaxată, mai îngăduitoare pe toate fronturile. Suntem largi la minte, nu bătuţi în cap, ce naiba!

Pe vremuri se lua de bună şi se respecta zicerea „fă ce spune popa, nu ce face popa”. Fie-mi cu iertăciune, însă, acum, cam trebuie să fim atenţi dacă luăm de bună fiecare zisă a popii.

Cum de ce? Nu aţi auzit? Nu aţi văzut nimic?

Într-o biserică, masă mare-ntinsă, cu oameni aleşi aşezaţi la ea, cu spatele la Sfântul Altar şi cu faţa spre naosul unde lumea stătea aşezată pe scaune. Mare şedinţă, mare. Şedinţă, ca să se lămurească oamenii cum stă treaba cu referendumul şi cu familia tradiţională. Da, da, exact cu aia, aia cu care ne-am trezit pe lume. De parcă asta ne-ar fi grija cea mai mare în acest moment, şi nu oul care s-a scumpit, de parcă s-a trnsformat peste noapte în oul de aur, bată-l vina de ou să-l bată! Da, sigur, ăla din povestea găinii cu ouăle de aur. Or fi unele şi de aur, mai ştii? Aha! Aveţi dreptate. Sunt alea de le zice Fabergé şi pe care ţarul Rusiei… Bine, iaca, tac. Dar să ştiţi că n-am vrut să bârfesc pe nimeni. A fost ţar. Şi-a putut permite. Care-i problema?! Noi de ce nu ne-am permite?!

A! Tăceţi din gură, că vorbiţi alte prostii. Nu-i nicio campanie. Nici preoţească, nici nepreoţească. Doar bunăvoinţă faţă de semen. Să-l luminezi şi pe neluminat, să strălucească de înţelepciune şi să pună ştampila unde trebuie, ca să fie pace şi linişte, să nu se dezbine românul cu român taman în anul centenar. Chestia e cine de partea cui trece ca să se realizeze această deplină bună înţelegere şi omogenizare de neam şi ţară. Ei, cum e?!

Păi ce dacă prefacerea aceasta se face ţinându-se şedinţe laice în biserică, stând cu fundul la Altar? V-am spus că ne-am modernizat. Biserica se poate folosi şi la altceva decât să fie Casa Domnului, în care să te rogi! O spun oamenii Domnului. Dacă ţineţi cu tot dinadinsul, dau sfinţiile lor iertăciunea pentru poziţia neortodoxă. Scopul scuză mijloacele, nu-i aşa?

Halo! Halo! Nu fiţi acum capete în patru colţuri şi nu strâmbaţi din nas. Lumea merge înainte.

Totuşi, eu tot nu pricep ce caută biserica în acest mestecău numit politică! Dumneavoastră da?

Se ştie de veacuri cum e familia tradiţională, şi, cu mici excepţii, este respectată. Nu-i nevoie ca acum cineva să scoată în evidenţă acest fapt, fiindcă e împins de la spate de interesul nu ştiu cui. Nu scoţând la înaintare principii vechi de când lumea şi bine înrădăcinate se poate câştiga simpatia oamenilor. Aş zice că dimpotrivă. Greşesc cumva?

Liliana Ardelean

P.S. „î” zis din „i” şi „â” din „a”. Ce sunet cu năbădăi! Se schimbă la faţă, după cum bate vântul.

— Dacă e la începutul cuvântului sau la sfârşit, e „î”. Ex.: a amărî; a hotărî; înainte; înalt.

— Dacă e în mijlocul cuvântului, este „â” Ex.: strâmbat; a bârfi. Dar, atunci, ce e cu reîntoarcerea? La fel ca şi cu neîntinat, neîncetat?  Se vede clar că „î” e la mijloc. Da, dar vedeţi voi, acest fel de cuvinte sunt alcătuite din altele două: re+întoarcerea; ne+întinat; ne+încetat etc. Toate cuvintele cu o astfel de structură se scriu cu „î”, deşi pare a fi poziţionat în mijlocul acelui cuvânt.

Cât despre protestanţi şi protestatari, cred că mai bine vă las să vă amuzaţi de unii singuri. Aceasta în cazul în care nu vă vine să vă luaţi cu mâinile de cap.

Eu zic, sus capul! Poate că se va îndura Cel de Sus! N-om fi noi păcătoşii lumii! Vedeţi? De pamblică am scăpat. Chiar a fost simplu. De ştiut că interesul poartă fesul şi gata târgul.

Ştiaţi că pamblică i se spune în popor teniei? Am auzit de pe la doctori că aceea se lasă ceva mai greu desprinsă de la locul ei.

P.P.S.: Îmi cer iertare de la sfintele feţe bisericeşti. Stiu sigur că majoritatea nu seamănă cu profilul ironizat de mine în acest material. Dar, din păcate, unii dintre cei care fac parte din tagma preoţească se amestecă unde nu le fierbe oala, permit lucruri de nepermis pentru a intra în graţiile cine ştie cui şi fac jocuri de culise care nu cadrează cu sfânta taină a preoţiei.

Pe mine, cea crescută şi educată de un preot şi o preoteasă, mă doare să constat acest fapt. Mă doare tare.

Cer iertăciune!

L.A.

LĂSAȚI UN MESAJ