Scriind aceste rânduri, o fac cu multă amărăciune. Sunt luni întregi de când îmi pare că Timișoara se sufocă în praf, noxe, roiuri de insecte și, mai ales, dezinteres. Aproape nimic nu se mai întâmplă spectaculos în orașul ce altădată era al florilor sau al trandafirilor. În jurul Lupoaicei și al pruncilor ei, totul se vestejește. Lujerele putrede ale fostelor lalele ori amintirea unor iriși sau a unor panseluțe de care cu greu îți mai poți aduce aminte, fac din Piața Victoriei un peisaj dezolant. Caldarâmul dintre Teatru/Operă și Catedrală este vechi, ponosit, în multe locuri ciobit și mai peste tot murdar. Cele cinci-șase „pasaje”, sub care, pe vremuri, viermuia o mică viață comercială, își deschid gurile urâte, ca cele ale unui știrb ce cască plictisit. Mirosurile emanate întregesc acest tablou al deznădejdii. Cu câteva excepții, magazinele de pe aceeași Piață a Victoriei nu sunt altceva decât forme grotești ale unui bazar pestriț, dispus să vândă cui s-o găsi chiloți, ciorapi, batiste de duzină, semințe de floarea soarelui sau arpacașul destinat hrănirii porumbeilor. Nici măcar aceștia nu sunt capabili de frumusețe. Consumând cam tot ceea ce reușesc să ciugulească, evident, starea lor de sănătate este precară.

Poți găsi la aceste zburătoare orice, dar în niciun caz frumusețe ori grație. Deplorabila lor situație se conjugă cu prezența, nu neapărat discretă, a șobolanilor care, venind dinspre Muzeul de Istorie – aproape ruinat, la rândul său – se plimbă nestingheriți cam peste tot: în fața Teatrului, în jurul tristului havuz de lângă Ceasul (central), între răsadurile de flori putrezite din interiorul Pieței sau printre picioarele celor care au avut curajul să ocupe o masă dintre cele așezate în fața modestelor restaurante deschise „pe Centru”. Adăugați la cele deja spuse, imaginea primei clădiri din stânga Teatrului, aceea acoperită de niște pleduri verzi, roase de timp și de intemperii, așezată lângă grota pe care numai cu multă îngăduință o poți numi „toaletă” și veți înțelege despre ce piață centrală mai vorbim astăzi în Timișoara.

Dragul meu Dominic, te rog să te decizi ce anume vrei să faci în calitate de om politic al acestei țări! Te întorci în oraș și te apuci serios de treabă sau te dedici politicii „mari”, guvernamentale? Opțiunea este numai a ta, dar noi, timișorenii, ar trebui să știm la ce să ne așteptăm de la tine. Nu te critic și nici nu-ți pun sub semnul îndoielii capacitatea managerială. Dar poate că tu nu (mai) ai timp să te ocupi serios de acest oraș. A trecut „povestea” Capitalei Europene a Culturii. Cu ce am rămas? Ai demolat niște clădiri, în acord sau nu cu legea. Te-ai răstit la niște cetățeni rromi, dar și la niște întreprinzători locali.

Cu cei dintâi, pentru niște garduri, cu cei din urmă, pentru niște amărâte de măsuțe ori de umbreluțe. Din toate aceste „ieșiri la scenă deschisă”, noi, timișorenii, cu ce ne-am ales? Am vrea și noi un pic mai multă curățenie stradală, mai puține insecte, parcuri ceva mai vii, o toaletare corespunzătoare a spațiilor verzi și, poate, câteva cișmele, mai ales în zilele toride de vară. Te știu un progresist convins. Crezi tu oare că progresismul merge mână-n-mână cu acei măturători veniți parcă din anii ’50-’60 ai secolului trecut și care, cu măturile lor alcătuite dintr-un mănunchi de crengi, nu fac altceva decât să ridice praful citadin, în plină zi, pentru ca acesta să se (re)așeze cuminte pe hainele concetățenilor mei (că ai tăi, deocamdată, formal, nu sunt) ori pe cafelele, înghețatele și limonadele pe care unii dintre ei le savurează pe la terase? Sincer, un marxist ca mine nu e convins că o astfel de pseudo-muncă ar fi utilă și cu atât mai puțin înnobilatoare. Măturătorii de care îți scriu sunt simbolul a cum trebăluiește administrația locală condusă de tine: se face că face! De aceea, te rog, decide-te! Eu cred că ai fi un primar bun. Dar numai întorcându-te la ceea ce ai promis timișorenilor atât înaintea primului mandat, cât mai ales înaintea celui de-al doilea. Ne-ai spus anul trecut că, în primul mandat, ai învățat să fii un bun primar și că această cunoaștere între timp dobândită, va fi serios valorificată în beneficiul cetățenilor acestui oraș. Acum pare că te-ai răzgândit. Pare că doar lipsa cetățeniei române – pe care deocamdată, spre regretul meu, încă nu ai dobândit-o – te oprește de la a te arunca în „politica mare”. Te înțeleg. Adevărul e că ți s-ar potrivi o funcție guvernamentală. Ai învățat să zâmbești nu numai politicos, ci și … politicește. Îți împărtășesc supărarea pe care o simți văzându-i pe colegii tăi de partid – de nivelul unui Drulă, a unui Moșteanu sau a unei Țoiu – cum se pregătesc să intre într-un guvern pe care tu nu-l poți privi decât numai de pe margine. Cel puțin pe moment. Și, sincer, dacă dl. Bolojan, fost Primar de Oradea, a putut deveni prim-ministru (după un scurt interimat prezidențial), tu, Primar de Timișoara, puteai fi cel puțin ministru al Dezvoltării Regionale sau al Administrației Publice. Cât să folosești util diploma universitară obținută în științele (germane ale) administrației publice. Dar știi ce? Nu ar trebui să regreți faptul că, forțat de blazații aceia de la Autoritatea Națională pentru Cetățenie, ești încă silit să rămâi în sânul administrației publice periferice sau domestice (așa cum i-ar plăcea să spună colegei tale de partid, Cotilde, care, nu mă îndoiesc, a citit câteva zeci de cărți de drept administrativ francez). În fond și la urma urmei, ai (încă) șansa să continui să conduci un mare Oraș: Timișoara. Pentru că, vezi tu, dragul meu, nu merită să dai un mare Oraș pentru un mic Guvern, fie el condus și de cinci vicepremieri!