15.1 C
Timișoara
marți 21 mai 2024

Noul chioșc de presă timișorean și mama lui. Purtătoare?

De câte ori nu mai văd un chioșc de ziare unde-l știam, parcă se rupe în mine o filă din calendarul A Mai Rămas-ului — AMR-ul până la liberarea completă a noastră de întipărire. De memorie. Zugravul ființei mele îmi pare, fără coif, nici măcar cu capul descoperit, ci de-a dreptul cu el gol. Fiindcă bicornul, fie și de hârtie de ziar, îl napoleoniza. Îl transforma în cuceritor de titluri, de coloane, de pagini întregi.

De câte ori dispare un chioșc de presă scrisul e, o dată în plus, trimis în lumină (pe lumea cealaltă?), în Q și OLED-urile ecranelor. O înmormântare cu un ritual redus la minimum, ca într-o pandemie sau într-un război. Ca — vai! — într-un lagăr de concentrare a informației. Unde groapa, comună, e la un click distanță.

Instituții ca redactarea, stilizarea, corectura, într-un cuvânt, editarea, în lumea noastră atât de grăbită și calificată, sunt, deși au picioare de marmură din moment ce încă mai există o gramatică a oricărei limbi, coloși, dar unii pur și simplu goi, părăsiți de aburii oricărei respirații. Și, să nu ne mințim, nu se lucrează de acasă. Cât despre stil, el e mort din tastă, nu mai trebuie să aștepte clipita postării.

Se spune că există o memorie a corpului. Oare nu există și una a corpului de literă? Oare el, acest corp, după ce și-a pierdut piatra, lutul, lemnul și e cât pe ce să-și piardă și hârtia, își va găsi în corpusculul luminii materia. Va pipăi și va urla: „sunt!”? Sau își va găsi somnul de veci în undă, în pulsație, riscând să ne bântuie, ca un strigoi, oralitatea tot mai săracă, mai zdrențuită, mai scâlciată indiferent de înălțimea pupitrului.

Spaima de a greși față de litera-materie, sculptată, scrijelită, scrisă cu stiloul etc. e una pur corporală, fizică. Și ne-a ținut, de bine, de rău, în frâu multă vreme. Iar tiparul a potențat-o. Greșeala tipărită e mai greu acceptată. Greșeala scrisului și undă, și corpuscul pare firească, întru totul naturală. De ce? Fiindcă trăim într-un mediu tot mai fluid, iar asta aproape că ne place.

Și să nu credeți că nostalgicul din mine a luat în greutate și face abdomene aici de amorul fotografiilor de pe Facebook. Care, or face ele, fiecare, cât o mie de cuvinte, însă o mie de cuvinte fac, la rândul lor, cât o mie de poze. Fiindcă fiecare cuvânt e o poză. Și numai una — perfectă, deci singura posibilă. Poza de buletin. Care însă poate fi și de pașaport, diplomă de bacalaureat, legitimație de serviciu. Să mai punem în acest album foto și portretele semnelor de punctuație? Ar fi prea de tot!

Va avea grijă, cu siguranță, inteligența artificială de toate. Inclusiv de scrisul nostru. De mărturiile noastre. Până la urmă, cât de originali suntem să nu-i urăm, voioși, bun venit?

Și totuși, de câte ori nu mai întâlnesc pe stradă un chioșc de ziare… Apropo! De câte? Ei bine, pe stradă, pe domeniul public, de fiecare dată în Timișoara ultimilor doi ani. Chiar dacă numărul lor scăzuse dramatic deja până la decizia primăriei de a le ridica, chiar dacă ele nu erau, toate, de cinci stele, nu meritau să agonizeze prin parcări private, de pildă, ca acum. De unde, simptomatic parcă, din parcarea Carrefour de la intersecția proaspăt inauguratelor bulevarde/căi Cetății și Bogdăneștilor, a dispărut fără urmă chioșcul de presă poate cel mai mare și mai arătos dintre cele rămase în aer liber.

Poate că a murit de moarte bună, economică, fie-i revistele și ziarele ușoare! Dar, cu siguranță, în locul lui și al altora ca el nu a apărut niciunul. Cum se întâmplă mai mereu când se promite că vom face „altul mai trainic și mai frumos”.

Dacă s-a dărâmat podul de piatră dintre presa tipărită și cititori, îl lăsăm așa? Înțeleg eutanasierea chioșcurilor în fază terminală — proprietarii lor o practică oricum —, dar execuția celor în fază ilegală mi se pare prea de tot. Prejudiciul creat de funcționarea după ureche a acestor puncte de difuzare a presei e infinit mai mic decât cel creat prin nefuncționarea lor la îndemâna puținilor cititori pe hârtie câți mai avem. Cei mai puțini din Europa.

P.S.: Ca o bună mamă putătoare, primăria a așteptat, cuminte, prin toamna trecută, în clinica de fertilizare cu promisiuni. A împărțit caiete de sarcini în stânga și-n dreapta, dar sarcinile nu au apărut. Nici o surpriză: fertilizarea in vitro la stat e mai scumpă la noi decât oriunde.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Cum a ajuns Buziaș o stațiune balneară aproape ,,moartă”. Deși nu sunt semne, oficialii locali anunță ca situația stațiunii s-ar putea schimba în bine

O stațiune balneară extrem de populară pe vremuri a ajuns un loc de nerecunoscut, cu majoritatea obiectivelor lăsate în paragină. Cu toate acestea, acum...

Câți angajați avea Statul Român în luna martie

Numărul posturilor ocupate în instituţiile şi autorităţile publice din România era, în martie 2024, de 1.289.540, cu 425 mai puţine comparativ cu luna anterioară...

Citește și :