„Noul Caruso” lugojean, oprit din drumul spre marile scene ale lumii de un glonț în ceafă

232

Dacă tot am făcut un popas pe meleaguri lugojene, depănând povești ale marilor oameni ai locului, nu se poate să trecem pe lângă unul din cei mai mari artiști pe care i-a dat orașul de pe Timiș. Mai ales că de aici, în domeniul muzicii, s-a ridicat o pleiadă de artiști de geniu, care au dus faima locului dintre dealuri și vii până departe. Să fi fost liniștea locurilor și peisajele molcome sau vinul zlobiu ceea ce i-a inspirat? Greu de spus, dar sigur este că lugojenii sunt cei mai muzicali bănățeni, după cum singuri se fălesc.

Traian Grozăvescu a fost un nume imens al scenei lirice internaționale, imediat după Primul Război Mondial. Fără a exagera cu nimic, contemporanii săi îi prevesteau o carieră cel puțin egală cu a marelului Enrico Caruso, cu care era, de altfel, comparat. Criticii muzicali ai vremii vedeau în tânărul Grozăvescu acele calități vocale și interpretative care ar fi putut duce mai departe opera marelui italian. Similitudinile dintre ei nu se opresc însă la vocile lor. Chiar și viețile scurte, cu finaluri tragic, îi apropie. Caruso a murit de o boală care azi e banală, în 1921, pe când steaua lugojanului abia se ridica. Avea toate datele de a fi un adevărat star. A mai fost comparat și cu Leo Slezak ori Alfred Piccaver (alături de care a cântat la Volksoper).

În zilele noastre se mai știu puține despre „Prințul Operei din Viena”, cum era era supranumit de foarte tânăr lugojeanul.

Traian Grozăvescu (Trajan Grosavescu) vede lumina zilei la Lugoj, pe atunci comitatul Caraș-Severin, din regatul Ungariei, la data de 21 noiembrie 1895. Ca mulți alți bănățeani autentici, provine dintr-o familie mixtă. Mama sa, de origine sârbă, l-a învățat, măcar sumar, lmba sârbă, pe lângă română, maghiară și germană. Tatăl său, Costi Grosăvescu, era de loc din Teregova și a ajuns în profesia sa de contabil până la demnitatea de funcţionar public la prefectura de atunci. Părinții lui erau oameni cu educație și au observat înclinația micului Traian spre muzică. La sfatul concetățeanului lor, marele compozitor Ion Vidu, își încurajează copilul să frecventeze corul bisericii ortodoxe. Urmează școala primară și liceul în orașul natal.

După examenul de bacalaureat, ajunge studentul Facultății de Drept din Budapesta. Părinții îl și vedeau avocat sau „doctor”, cum erau numiți cei cu înalte studii juridice în Banat și Ardeal. În ciuda perioadei foarte grele (tocmai izbucnise războiul, în 1914) a urmat, cu mare ambiție, atât Dreptul, cât și Academia de Muzică. Nu și-a trădat pasiunea din copilărie pentru cântul vocal, pe care și-a educat-o la clasa profesorului Schick.

Războiul nu a iertat pe nimeni. A lăsat urme asupra tuturor. Pentru o vreme, tânărul Grozăvescu este nevoit să-și întrerupă studiile. Este mobilizat pe frontul italian, ca ofițer de artilerie în armata austro-ungară. Circulă o legendă despre acele vremuri. Se spune că, într-o scurtă perioadă de acalmie, a cântat „Ave Maria” de Bach-Gounod, cu vocea sa de tenor de excepție și ar fi fost aclamat de soldații din ambele tranșee, atât de colegi, cât și inamicii italieni. Poate e doar o poveste…, dar ce frumos mod de a întrerupe, măcar vremelnic, o luptă. (Se spune același lucru și despre conjudețeanul său Luță Ioviță, care, tot pe frontul italian, ar fi interpretat câteva doine cărășene la „torogoată” oprind pentru câteva momente o confruntare.)

După demobilizarea din armată, revine în băncile Conservatorului din Cluj, unde termină studiile în 1919. Tot aici debutează ca tenor la nou înființata Operă Română, alături de celebrii Dimitrie Popovici-Bayreuth, Ionel Crișan și Constantin Pavel. E influențat de un alt lugojan de origine, Tiberiu Brediceanu, care a intuit uriașul potențial al tânărului student Traian Grozăvescu. Până în anul 1923, devine unul din soliștii de bază ai proaspetei instituții muzicale ardelene, abordând o mulțime de roluri de facturi diverse.

Succesele fulminate îi dau siguranță. În februarie 1923 pleacă la Viena pentru a încerca marea cu degetul. După selecții riguroase și examene grele, este cooptat în echipa de la Volksoper. Este conștient de noile cerințe din capitala muzicii europene și studiază cu maestrul Franz Steiner. Debutul vienez avea să fie în rolul din Paiaţe de Leoncavallo, alături de Jean Athanasiu. Un al mare concitadin al său, compozitorul Filaret Barbu, remarca în acea perioadă că a ascultat o voce „cu sclipiri de diamante ca o spadă flexibilă de Toledo”. Avea să fie doar primul din șirul lung de roluri strălucit puse în scenă. Evoluează în roluri tot mai complexe, alături de nume mari ale operei din întreaga lume, precum: Selma Kurz, Lotte Lehmann, Maria Jeritza sau Ada Polekova. Faima tenorului venit de la Cluj crește și-l ridică la statutul de vedetă de anvergură internaţională. Este ascultat și apreciat, rând pe rând, de Franz Schalk, Arturo Toscanini, Richard Strauss, Pietro Mascagni. Foarte curând ajunge solistul Operei de Stat din Viena, unde debutează în rolul Rudolf din Boema lui Puccini.

Aici este confirmată adevărata anvergură muzicală a „Noului Caruso” al Europei.

Încep să apară și contractele internaționale. Este solicitat să cânte la operele din Berlin, Praga, Budapesta.

Seria turneelor continuă. Marile scene lirice îl adjudecă acerb, cu sume tot mai mari, pe un Grozăvescu ajuns la o culme a profesionalismului și a maturității artistice pe care alți soliști o ating mult mai târziu, odată cu rolurile de compoziție specifice vârstelor mature. Cântă pe scenele din Brno, Salzburg sau Oslo. Peste tot este ovaționat. La Berlin, în anul 1926, este ofertat cu un contract de solist-oaspete pe o perioadă îndelungată. A excelat în special în rolurile cântate în limba italiană și franceză, dar nu refuzat nici altele.

Muzicologul George Sbârcea aminteşte un episod inedit din viața lui Grozăvescu: „… a cântat, în decembrie 1926, la opera din Berlin-Charlottenburg, în Carmen, Tosca şi Rigoletto, reprezentaţii de gală, care au fost retransmise de studioul de radio berlinez, abia înfiinţat. La Lugoj, localnicii foarte mândri de a-l fi dat lumii pe Grozăvescu, au amplificat emisiunea şi tot oraşul a putut să audă, cu aproximaţiile transmisiunii primitive de atunci, pe iubitul lor Ciutca, poreclă dată de prietenii tânărului cântăreţ”.

Deși tehnica era încă rudimentară, case de discuri celebre încep să-i facă oferte pentru a edita discuri cu ariile interpretate de el. A lucrat mai cu seamă cu casa Odeon, celebră în epocă. A rămas foarte apreciat discul cu Madame Butterfly de Puccini, în care „Prințul” a interpretat rolul Pinkerton.

Traian Grozăvescu nu era doar un rob al rolurilor perfecte. Era uman și plin de slabiciuni omenești. Este demn de pomenit faptul că era un înfocat „druker” de fotbal. Și în perioada de după Primul Război Mondial se consumau energii și pasiuni pe terenul de fotbal și mai ales în jurul acestuia. Grozăvescu era susținătorul fără rezeve al echipei Rapid Viena. Este oarecum firească acestă pasiune a sa, dacă ne amintim că din Lugoj s-au ridicat și mulți sportivi renumiți. Fotbalul are o lungă tradiție pe malul Timișului. Aici fost întemeiat, în 1921, clubul Vulturii, care a oferit frumoase surprize susținătorilor săi în diverse campionate.

Grozăvescu avea o situație materială destul de bună. Nu era un strâmtorat și nici nu ținea prea tare de portofel. A sprijinit material un fotbalist sărac și extrem de talentat al clubului său de suflet cu o sumă destul de mare de bani, ajutându-l să-şi facă o situție în viaţă.

În semn de recunoştinţă, acesta a venit în mod regulat la Lugoj, pentru a depune câte o coroană de trandafiri la mormântul binefăcătorului său român. Se mai știe de fotbalist că s-a stins pe front, în Al Doilea Război Mondial, ca militar al Wermacht-ului.

O poveste plină de personaje pozitive, o carieră care a izbucnit ca un vulcan, roluri mari pe marile scene ale Europei. Ar fi trebuit să treacă Oceanul și să cânte la Metropolitanul newyorkez, unde-l aștepta un contract serios și un rol pe măsură. Dar…

… Un glonț în ceafă avea să curme, la doar 32 de ani, o carieră care ar fi putut fi uriașă. O banală scenă conjugală avea să arunce amintirea tenorului în unul din cele mai încâlcite procese penale austriece. Nici după decenii nu sunt clarificate toate aspectele tenebroase ale imensului scandal care a urmat. A fost crimă cu premeditare, a fost accident casnic, a fost un moment de nebunie? Nu se știe nici până azi …

Dar despre celebrul proces și urmările sale, în altă filă (mai întunecată) a acestei povești.

LĂSAȚI UN MESAJ