Orice drum e o călătorie în timp. Iar când drumul e de fier, călătoria cu CFR-ul e una în mult, foarte mult timp. Dar cine nu-și dorește în viață un timp cu întârziere?!
Răspunsul meu vine pe linia 7 în Timișoara Nord, după vreo 40 de minute de la ora anunțată, într-o frumoasă dimineață de august. Numai bună de admirat, de la fereastra vagonului, floarea-soarelui. De altădată, de acum, de la anul? De oricând, atâta vreme cât există august, câmpuri și Van Gogh. Și o masă între scaune în vagonul meu — nu, nu restaurant, nu bar-bistro (acest vis s-a spulberat de mult pe Căile Ferate Române), ci al meu, al nostru, al celor care vom conviețui până la Budapesta, după care, da, a doua zi, voi lua prânzul în trenul de Bratislava. O masă pentru laptop, chiar dacă se va clătina ca una de terasă pe pietrele cubice de pe Eugeniu de Savoya până la Curtici.
Și există. Și masa, și călătorii, și… turiștii. O familie de francezi cu doi copii în dreapta, un slovac din Trnava, acompaniat de un român care lucrează la Bratislava de 20 de ani, ceva mai încolo. Există viață pe coridorul vagonului.
Dar toate astea le știu la fel de bine ca pe scrierea cu „î” din „a”. Sunt lucruri pe șine care nu mai suportă niciun fel de revoltă pe coridorul ca o stradă din India al vagonului românesc. Fiindcă vine de la București? Nu neapărat, ci pur și simplu pentru că istoria e sculptată aici în straturi succesive de murdărie. Murdăria din anii 2000, 2010, 2020. Murdăria perenă, ce a răpus până și anii Covid-ului, venind parcă de pe vremea președintelui sărac, dar cinstit, adică, și mai pe românește, curat. Cum erau românii lui Iorga?
Privesc sub fereastră grila instalației de climatizare, iar capul mi se apleacă și mai mult amintindu-mi că la Budapesta voi locui o noapte pe strada Semmelweis (părintele asepsiei). Și, firește, descopăr firele de praf din ziua inaugurală a garniturii CFR în care mă aflu. Să fi fost acum douzeci și ceva de ani? Dar n-am timp de datări cu carbon — timpul (nu-i așa?) e scump ca dioxidul din Pepsi în ziua de azi.
Iar cu timpul francezii se transformă în navetiștii din anii ’80 luând masa, iar limba slovacă pune stăpânire pe toate graiurile noastre grație „târnăveanului” care, aflu, ca orice bărbat din Trnava, e mândru și vorbăreț.
Dar n-am îndrăzneala să mă gândesc la o lume mai bună peste frontieră. Fiindcă, așa schengenean cum sunt, grănicerii maghiari mă fac să mă simt ca în februarie 1987 milițieii, când, elev, mă întorceam pe la 4 dimineața de la ziua de naștere a unei colege — fiica profesorului de matematică. Într-un oraș fără strop de lumină (curentul era întrerupt cam 20 de ore pe zi), dar cu mulți stropi de baltă. Și nu numai grănicerii, ci și supra-grănicerii care, încă o dată verificându-ne, îi verifică și pe colegii lor de aceeași limbă. Însă, firește, vagoanele lor sunt curate, foarte curate, chiar dacă mai vechi ca ale noastre. Așa că mă refugiez în amintirea tramvaielor timișorene noi și răcoroase, mai scumpe cu 1 un leu călătoria, că tot promovăm, vernili cum suntem, transportul în comun.
Un refugiu care ține, și el, un timp. Până la „răzbunarea” de la 50 de kilometri de Budapesta, când pantograful locomotivei se rupe și rămânem în câmp. Unde, fără aer condiționat și cu însoțitori de tren unguri, ce nu lasă pe nimeni să coboare, vagonul mizer se transformă în mizerie pură. De ce „răzbunare” însă? Fiindcă oamenii MÁV-ului reacționează exact ca ai CFR-ului: apar, își aprind țigările, stau cu mâinile în șold și promit rezolvarea situației. Care vine abia după două ore în care mândria mea de locuitor al vagonului românesc se transformă în viciu.
Viciu care nu mă parăsește decât la întoarcere, când, în Curtici, apare un om de la curățenie la capătul vagonului. Deschide la 15 grade ușa toaletei și, fără să-și bage nasul înăuntru (unde, probabil, nu-i fierbe oala), aplică două pufuri de odorizant zâmbindu-mi larg. După care își ia trusa bine echipată cu produse de curățenie și hârtie igienică și dispare. Unde? Sper că direct acasă. În baie.
