13.9 C
Timișoara
duminică 3 martie 2024

„Nicăieri nu pot coborî mai adânc decât în propria inimă” Interviu cu scriitoarea Moni Stănilă

Moni Stănilă s-a născut în Tomești, județul Timiș, în 1978. A studiat teologie ortodoxă la Timișoara și Sibiu. Din 2010 trăiește la Chișinău și conduce, împreună cu Alexandru Vakulovski, Cenaclul Literar „Republica” al Bibliotecii Municipale. A publicat jurnalul de convertire Iconostas (Graphe, 2007), volumele de poezie Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress-Charmides, 2009), Sagarmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017) și romanele Al 4-lea (Tracus Arte, 2013) și Țipă cât poți (Polirom, 2020). La Editura Polirom a mai publicat un roman pentru copii, Războiul solomonarilor (2018), romanul biografic Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (2019). O parte dintre poemele sale au fost traduse în franceză, germană, engleză, suedeză, rusă, azeră, catalană, turcă, maghiară ș.a.

— Cât de complicat e să fii scriitoare într-o literatură dominată, nu doar numeric, de bărbați? E nevoie de o resurecție a doamnelor?

— Nu știu cât de complicat e astăzi, cred că, dacă ne uităm cu câteva decenii în urmă, vedem că era mult mai greu. Astăzi lucrurile mi se par destul de echilibrate. Adică nu prea mai vezi festivaluri (bune!) fără scriitoare. Pe de altă parte, ne dăm seama că lucrurile au stat foarte diferit în trecut. Să zicem că, dacă astăzi aș cumpăra cinci cărți de poezie pentru cineva, aș avea și poete. Dar dacă cineva ar face un top, să luăm cele mai bune cinci romane ale literaturii universale din toate timpurile, ce șanse ar fi ca în cele cinci titluri să găsim unul semnat de o femeie? Nici măcar în listele femeilor. Faptul că o listă din literatura contemporană ar include și scriitoare demonstrează că suntem deja pe drumul cel bun. Dar, ca să revin la cazul meu, nu am simțit vreodată că mi-a fost foarte greu, dar eu am o fire aprigă, poate o colegă de generație ar răspunde diferit. Generația tânără nu duce lipsă de scriitoare, sunt multe, sunt bune, peste alte câteva decenii nu vom vedea acest decalaj numeric. Sigur, e dezamăgitor că în listele premiilor „oficiale” vedem foarte rar scriitoarele. Însă aici nici măcar nu e o problemă de gen, ci una de gașcă, putem foarte bine să găsim scriitori importanți cu puține premii, cu puține traduceri. Mă gândesc de exemplu la O. Nimigean. Faptul că stă departe de găști, că nu locuiește în România? Nu știu, dar cred că e unul din scriitorii de vârf ai culturii noastre. Deci cred că în România suntem mai degrabă conduși de găști literare decât de bărbați. Acum e limpede că prezența femeilor în aceste găști e redusă.

 — Chiar, soțul tău, Alexandru Vakulovski, e scriitor. Ești înconjurată din toate părțile, predă-te!

— Alexandru glumește de multe ori și spune că el e cel oprimat, pentru că avem firi foarte diferite. El e mai meditativ, introvertit, cu puțină priză spre socializare. Nici pe Facebook nu îi mai place. Lumea lui Alexandru e una foarte diferită de ceea ce știm noi. Are un ritm subiectiv în toate, se mișcă după termene proprii, zilele par de altă durată. Și deja îmi dau seama când îi place în mod deosebit un loc fiindcă i se modifică mișcările, ritmurile. La Antonești face totul diferit. Însă face totul într-o singurătate stranie. Stau cu el, îmi spune ce face, particip și eu, dar totodată înțeleg că de fapt chiar și udatul roșiilor e un mare secret, într-o lume în care nu intră nimeni. De partea cealaltă e uraganul Moni (Turbo Moni, cum îmi spunea nașul nostru, scriitorul Mugur Grosu), mașina-de-scris-Moni, Moni-cea-căreia-îi-place-să-socializeze, care adaptează ritmurile proprii la cele universale, și acolo le face loc tuturor, Moni-cea-cu-o-mie-de-prieteni, cu un debit verbal uriaș și așa mai departe. Așa că Alexandru are dreptate când spune că el e cel înconjurat. De toate variantele mele, de o tonă de vitalitate, care uneori trece prin lumea lui și dă, din greșeală, cu toate ghivecele de pământ.

— Când tu și Alexandru discutați în contradictoriu — observă că nu am scris „vă certați” —, care vă sunt temele preferate? Cu ce obiecte aruncați unul spre celălalt? 

— Aproape că am răspuns adineaori. Alexandru n-are dispoziție pentru polemici, i se tulbură ritmul. Și cât de incredibil ar părea, noi suntem de acord în toate. Nu îmi amintesc când ne-am contrazis ultima dată. Mai ales în probleme literare suntem mereu de acord. Uite, am stat cinci minute cu laptopul în brațe, cu ochii pe fereastră și m-am gândit. Nu ne contrazicem. Totuși, avem și lucruri asupra cărora nu cădem de acord. Suntem foarte diferiți la gusturi muzicale. Nu reușim să avem playlist-uri comune, sunt foarte puține piesele care ne plac amândurora. Ca să îți dau un exemplu, el poate asculta ore în șir hip-hop, eu pot asculta zile în șir muzică psaltică. Deci, dacă petrecem o seară în doi și unul exagerează cu muzica lui preferată, celălalt amenință, nu cu farfurii, nu cu cărți, nu cu topoare, ci cu somnul: mă culc! Asta e marea amenințare la care nu rezistă niciunul. Răspunsul meu sau al lui, în astfel de situații, e: mai stai, că după melodia asta, opresc muzica.

— De câtva timp încoace, ai un ritm literar de invidiat: anul și cartea. Cum se (între)ține un astfel de ritm? Ai program de scris, ai termene, te motivează contractele de publicare, te vizitează permanent muza?

— E o întâmplare la mijloc. Cele mai recente cărți publicate nu sunt și cele mai recente cărți scrise. Războiul solomonarilor a stat ani buni la sertar. Colonia fabricii, publicată în 2015, a fost scrisă după O insulă din eventaie, pe care să nu o împarți cu nimeni, publicată în 2017. Țipă cât poți am scris-o înainte de Brâncuși, dar nu era încă de dat la tipar când a apărut propunerea cu Brâncuși. La unele cărți am îndoieli, iar în acest caz le las deoparte câțiva ani, ca să le recitesc cu un ochi rece, să ies din lumea lor. Mă decid asupra publicatului mai târziu. Colonia fabricii a rămas cartea mea preferată (deocamdată). De la scrierea primului rând până la trimiterea ei la editură a durat mai puțin de jumătate de an. Abia anul acesta (sic!) va apărea la Casa de Editură Max Blecher prima carte de poezie scrisă după Colonia fabricii. Deci, în ultimii șase ani, am scris un roman biografic comandat de editură (Brâncuși) — ceea ce nu ține de muză — și două cărți din imaginarul meu: romanul Țipă cât poți și Ale noastre dintru ale noastre — poezie, în curs de apariție.

 — Să scrii un roman biografic despre Brâncuși pare imposibil. Tu l-ai și publicat, anul trecut, la Polirom. Cum e să abordezi ficțional un personaj ce a însemnat o paradigmă în arta contemporană, despre care circulă numeroase legende, unele abracadabrante? 

— Mi-a fost foarte frică. Nu să îmi asum această carte, dar să reușesc să filtrez aceste legende și să redau cât mai autentic omul colosal care e Constantin Brâncuși. Îmi imaginam cum mă vor urechea profesioniștii. Frica mea uriașă venea și din faptul că în România mulți se cred specialiști în Brâncuși, chiar dacă nu toți sunt, însă reacțiile de la cititori mi-au pus inima la loc. Primesc și acum mesaje de felicitare de la oamenii care au citit cartea, unii dintre ei știu foarte multe despre Brâncuși, alții mai puțin, dar mulți îmi spun că i-a impresionat cartea și asta mă bucură. Doamna Sorana Georgescu-Gorjanu, reputat brâncușolog și fiica inginerului Ştefan Georgescu-Gorjan, constructorul Coloanei, a fost la lansarea cărții în București. M-a felicitat și mi-a spus că i-a plăcut foarte mult. A însemnat enorm pentru mine! Am fost incredibil de emoționată când m-a abordat.

Țipă cât poți, cea mai recentă carte a ta, e construită în jurul unui personaj ce îți seamănă. Mai niciodată scriitorii nu recunosc că sunt „actorii” propriilor povești, probabil că n-o s-o faci nici tu, dar merită să încerc: e Moni Una?

— Sigur că Una e Moni. Și Noua, și Drei tot Moni sunt. Și Ionuț din Războiul solomonarilor a împrumutat una-alta de la Moni. N-are cum altfel. Nu pot da viață unui personaj inexistent. Nu am atâta putere. Iau și brodez pe ceea ce există, iar când e vorba de un personaj care încearcă să se cunoască și să se accepte, care trece printr-o criză existențială, cum e Una, am nevoie să pătrund până în inima lui. Or, nicăieri nu pot coborî mai adânc decât în propria inimă. În fiecare personaj de-al meu, n-am pus, cum se zice în reclamă, „și puțină dragoste”, ci am pus și puțină (sau mai multă) Moni.

 — Lucrezi în presă, ca jurnalist. Cât de dificil e să trăiești conectată continuu la realitatea cotidiană, dar să faci și ficțiune? Cât de mare e schisma și ce eforturi presupune?

— E un efort uriaș. Mulțumesc lui Dumnezeu că acum am făcut o pauză. Nu mai scriu editoriale pentru moment. E foarte bine așa. Fiindcă, așa cum menționezi, e o schismă. Iar schisma e ruptură, gândire schizoidă, chinuitoare. Și nu atât realitatea cotidiană e periculoasă, ci faptul că scrierea jurnalistică e foarte diferită de cea literară, există riscul să îți mutileze expresia artistică. Aici e riscul: scrii la două mâini, două voci, și trebuie să nu le amesteci.

 — Poți scrie pe mai multe fronturi deodată (proză, poezie, texte de presă)?

— Când scriu proză e mai greu. Tot timpul spun că eu sunt poetă. Romanele semnate de mine sunt scrise ca niște poezii. Altfel nu îmi ies. Și nu mă refer la lirismul prozei (acolo unde există), ci la modalitatea de scriere. Când încep un roman, n-am voie să fac pauză. Dacă mă opresc, e gata. La fel cum nimeni nu scrie un poem în decursul câtorva ani (nu vorbesc de proiecte poetice, când întreaga carte e un poem). Nu îmi iese. Nu sunt un arhitect, scriu intuitiv romanul. Dintr-o răsuflare. Niciodată n-am trecut de două-trei săptămâni cu prima variantă. Scriu (mult) peste zece mii de semne într-o zi. Dimineața recitesc ce am scris cu o zi înainte, iar apoi scriu mai departe. Sigur, documentarea poate dura mult, cum a fost la Brâncuși. Dar când mă apuc de scris, nu mă opresc. Ei, în aceste săptămâni, tot ce scriu la serviciu e cu greșeli. Nu mă pot aduna să dau un aviz sau un editorial. O fac pentru că trebuie să trăiesc, să am un salariu, dar nu dau randament maxim în aceste săptămâni la nimic altceva, doar romanul merge. Din acest motiv dau o importanță capitală rezidențelor literare.

 — Ai scris pe rupte în pandemie? Sau ai mai făcut și pauze?

— N-am scris aproape deloc. Nu pot. Fiindcă aveam la tipar aceste cărți, romanul și cartea de poezie. Nu mă pot apuca de altceva, până nu pun mâna pe ambele (la mine încă nu a ajuns Țipă cât poți). Am scris două poezii conjuncturale, care probabil nu vor apărea în vreo carte, vor rămâne material de facebook.

 — Ai avut vreo revelație în răstimpul în care ai stat în casă?

— Da! Am înțeles că doar acasă pot fi fericită. Am nevoie de un serviciu care să îmi permită să lucrez de acasă. M-ar ajuta enorm ca să pot scrie și citi. Cum ți-am spus: Una e Moni. Iar Una a încercat să își rupă piciorul în baie doar ca să nu meargă la birou. Sigur, eu îmi iubesc picioarele, n-aș încerca așa ceva în afara cărții.

— Dacă ar fi să alegi un singur poem dintre cele pe care le-ai scris și să participi cu el la o antologie de poezie, care ar fi?

Mă trezesc cu mult
după pauza mare a școlarilor. Stau cu nasul în plapumă
și lumina reflectă galbenul frunzelor de nuc.

Poate până la urmă nici nu o să am vreun copil, iar nepoții
mă vor căuta la fel de rar cum îi căutam eu pe unchii mei,
la fel de inconsecvent. Refuz perspectiva îmbătrânirii
în doi. Sar cu viteză din pat, intru pe mess și dau o oră replay la primul video
în care Jacob execută o lovitură de pedeapsă. Fără emoții, vinclu, stânga.

(Dacă e să compar: Müller — rateu, Kun Agero — dublu rateu cu Steaua, Stanciu — final cu Muntenegru, chiar și Messi la Copa America sau Neymar cu cetățenii, Griezmann și Ronaldo.)
Jacob stă cu capul plecat, cu ochii pe minge, și zbang.

Până la menopauză, am vreme să mă decid: scottish terrier sau ciobănesc de Berna.

(Dacă e să compar: FCSB e Steaua București, iar scottishul terrier trăiește mai mult decât ciobănescul de Berna.)

Alte subiecte :

Liceele din Timiș care încurajează elevii să scrie literatură și texte jurnalistice

Zeci de elevi din Timiș și o profesoară de la Colegiul Loga din Timișoara au fost premiați la un concurs de articole, creații literare...

Timișul se află în topul județelor cu cei mai bine plătiți salariați din România

Discrepanțele salariale sunt mari de la un județ la altul în vestul țării, potrivit unei analize a Ziarului Financiar, întocmită pe baza statisticilor oficiale. Potrivit...

Martie la Timișoara

Citește și :