Neîncredere

1362

Trăiesc într-o țară fără speranță. De fapt, nu mai trăiesc, ci doar supraviețuiesc. Ca să pot retrăi, e nevoie de ceva mult mai important chiar decât ceea ce gândiți acum că lipsește. Nu, nu e vorba nici de o clasă politică fără reproș, nici de servicii de informații care se ocupă numai și numai de binele țării, nici de un sistem juridic perfect, nici de o poliție cinstită până în vârful unghiilor, nici de un sistem sanitar impecabil, nici de un învățământ ultraperformant, nici de o economie duduindă, nici de televiziuni care nu prostesc lumea, ci o informează onest. Nu, nici vorbă, dintr-un motiv cât se poate de simplu: presupunând că toate acestea ar deveni, printr-o magie, o realitatea palpabilă a României de azi, în nici măcar o jumătate de an, totul s-ar prăbuși în absența unui ingredient sufletesc pe care se sprijină totul: Încrederea. Da, în absența Încrederii, totul nu este decât pulbere, derizoriu, duplicitate, schizofrenie colectivă. Iar acest lucru mi se pare mai mult decât evident exact în clipa în care înțelegem că relațiile dintre oameni se sprijină mai ales pe încredere.

De ce cred că încrederea e elementul fundamental al oricărei democrații? Fiindcă e de la sine înțeles că, atunci când oamenii nu mai au încredere în clasa politică, pur și simplu ei nu mai sunt capabili să aibă încredere în nimic. Nici în promisiuni, nici în programe politice, nici în campania de vaccinare, nici în sistemul sanitar, nici în Justiție, nici în administrație, în general în nimic. Adică nu mai au încredere în democrație.

Numai că, atunci când afirmăm că oamenii nu mai cred în democrație, ar trebui să spunem că ei sunt instigați să NU mai creadă în valorile democrației. Fiindcă, în profunzime, modelele supreme ale cetățenilor unei țări sunt oamenii politici. De unde știu asta? De la un proverb străvechi ce spune că peștele de la cap se-mpute. Ceea ce, întors într-un registru pozitiv, s-ar exprima așa: dacă liderii unei comunități, unei țări ar fi oameni adevărați, onești, pricepuți, devotați, întreaga comunitate ar fi exact după chipul și asemănarea lor. Numai că românii văd în fiece minut cum, cu rare excepții, clasa noastră politică este una semianalfabetă, hoață, mincinoasă, duplicitară, lacomă, lipsită de onestitate, fără simțul onoarei. Și, din păcate, acest lucru nu se aplică doar partidelor vechi, ci, culmea, și partidelor noi care, odată ajunse la butoane, s-au comportat exact la fel ca partidele împotriva cărora și-au construit mesajul electoral! Or, dacă îmi dați voie să vă fac o confesiune, asta e de 1000 de ori mai dezamăgitor decât vechile și detestabile reflexe ale PSD-ului sau ale PNL-ului!

De la ei, de la clasa politică jalnică, de la judecătorii care judecă strâmb sau care amână sentințele de la Colectiv, de la procurorii care dau mandate de arestare și distrug cariere, de la polițiștii corupți care beau cu interlopii, de la profesorii universitari care scriu cărți pentru deținuții de lux, toată Neîncrederea asta ajunge să ne otrăvească pe toți.

Din păcate, atunci când nu mai ai nici cea mai mică urmă de încredere în ceva, nu îți mai rămâne decât să crezi în nebuni. Sau în personajele cele mai lipsite de consistență. Sau în cei care, asemenea ție, nu mai au încredere în nimic și, ca atare, devin un fel de profeți, pe Facebook, ce vorbesc cu limba din gura ta și cu disperarea din inima ta. Sau să negi realitatea ca și cum ea, Realitatea, ar fi de vină pentru tot ceea ni se întâmplă strâmb, necinstit, urât, cinic sau, pur și simplu, coșmarul ce revine mereu.

 

LĂSAȚI UN MESAJ