Adrian Bodnaru bulversează din nou piața de poezie (dacă există așa ceva pe la noi) cu un volum ce aparent nu seamănă deloc cu ce erau obișnuiți cititorii săi fideli.

La „Cartea de nisip” din inima burgului, miercuri seara, nu a fost o simplă lansare de carte. A fost o întâlnire între prieteni apropiați ce au ascultat, comentat, glumit, meditat, s-au înțepat liber și deschis așa cum ne îndeamnă autorul chiar de pe prima copertă a cărții.

La al 20-lea volum autorul a simțit nevoia să schimbe forma de a scrie chiar dacă esența este aceiași. Dacă până acum era un adept al rimelor ciudate și al calambururilor de limbaj acum trece la versuri minimale, esențializate ce mai mult ascund (decât arată explicit) intențiile sale. Versurile sunt extrem de scurte, aducând cu o scriere asiatică ce amintește de celebrele haiku-uri. Dar asemănarea se oprește la puținătatea de cuvinte dar în același timp se îndepărtează de acel tipar japonez prin folosirea gândurilor în mod liber iar nu în forme fixe cu un număr exact de silabe. Versuri nu trebuie doar parcurse vizual. Este obligatoriu să fie declamate cu voce pentru a scoate în evidență pauzele și tăcerile ce întăresc ideile greu de prins la o primă lectură.
De la vremea poeziei cu rimă complexă acum este creditat ca fiind cel ce a redus totul la praf de poezie.

De la bun început cartea surprinde și prin titlul atât de sugestiv dar în egală măsură încifrat „Aici putem vorbi deschis — nici umbră de pin”. Al doilea element ce iese în evidență, chiar pentru un ochi nepriceput, este eleganța tipăriturii cu pagini de o culoare ivoire ce amintește de tenta vechilor tomuri. Fiecare pagină a primit doar o singură poezie cu mult spațiu liber în jur parcă anume lăsat ca cititorul să poate respira (vorbi liber) despre „ce a vrut să spună autorul”. Dacă până acum doar unele lucrări din domeniul artelor plastice beneficiau de un passe-partout iată că acum și poeziile au o astfel de ramă de protecție. Fără urmă de îndoială volumul este o mică bijuterie de pus la loc de cinste.

Scriitorii Robert Șerban și Marcel Tolcea s-au limitat să prezinte doar câteva păreri despre volum lăsând mai mult timp pentru a citi publicului excelentele concentrate de gânduri.

Deși Robert Șerban susține că poetul a ieșit din tiparele sale mai vechi și abandonează laitmotivul cămășii din alte scrieri anterioare acest termen apare în continuare suprapus peste tema zăpezii. Ce poate fi mai liric decât indemnul de a călca o cămașă de zăpadă cu mâneci scurte?

Marcel Tolcea, veșnicul prim lector al versurilor bodnariene (deși susține că este conferențiar iar nu lector) explică greutatea de a alege un titlu de carte din versurile amicului său care să sintetizeze tot ce se află între copertele volumului. Iată de ce aceste titluri devin destul de greu de reținut. Acest fapt îl face pe Adrian Bodnaru să fie cunoscut ca „autorul ăla cu volumul … ă…ă… cum îi zice?”

Mai ninge —
îmi alegi o cămașă
cu nasturii de tăciune?

În spiritul ludic care îl caracterizează poetul Bodnaru a renunțat la pulovărul său arătând că nu are nimic de ascuns și poartă o cămasă deschisă (la culoare) ca și gândurile sale și zăpezile amintite.
Dacă până recent se putea vorbi despre autor ca fiind poetul ajuns la deplină maturitate artistică acum se pare că a ajuns la etapa post-maturitate? O fi o nouă tinerețe?