Trăim, în aparență, o epocă a experților. De ani buni, ni se insuflă ideea că numai experții știu cum trebuie guvernată societatea și că numai ei ne pot scoate din tot felul de probleme, inclusiv din marasmul în care am ajuns și în care băltim de o bună bucată de vreme. Timpul guvernelor politice pare să fi apus, iar locul acestora trebuie ocupat de guverne tehnocrate, singurele în care suntem încurajați să mai avem încredere. Pentru că — nu-i așa? — numai specialiștii licențiați, masterați și/sau doctori în tot felul de științe știu cum se fac lucrurile, ce măsuri se impun pentru redresarea a tot ceea ce nu (mai) merge și cum trebuie curățate instituțiile și, mai apoi, statele de tot ceea ce nu se mai susține din punct de vedere economic. Răceala eficienței și a eficacității este singura ideologie la care ar trebui să ne mai raportăm în tot ceea ce facem și în toate câte le trăim. Competența nu mai poate fi decât tehnică, iar omul politic nu ar trebui să fie altceva decât un recitator al unor idei strâmte, puse pe hârtie de cine știe ce expert într-o manieră doct-vulgară din care nici cititorul — biet politruc! — nu înțelege mai nimic. (Orice asemănare cu personaje adevărate este pur întâmplătoare.)

Să fim serioși! În România și cam în toată lumea zisă democratică, experții sau specialiștii adevărați sunt foarte rari. Licențiați și doctori? O sumedenie și în tot felul de științe mai mult sau mai puțin consacrate. Dar știutori adevărați de carte, capabili să transpună în realitatea pragmatică multiple și variate cunoștințe dobândite în școala absolvită, găsești extrem de greu. E plină viața noastră publică de tehno-politruci culeși de prin cotloanele neaerisite ale partidelor noastre politice, a căror competență este atestată, aproape fără excepție, doar de o amărâtă de legitimație care dovedește calitatea acestora de membri ai unei formațiuni politice sau — și mai rău! — a nu știu cărei organizații neguvernamentale. Pentru că, în țara asta căzută-ntr-o inepuizabilă harababură, răul vine, deopotrivă, atât din partidele care se tot rotesc la guvernare fără să aducă nimic bun în buzunarele și pe masa românilor, cât și din asociațiile și fundațiile pretins civice, a căror finanțare, în cel mai bun caz, dacă nu e secretizată, e scufundată într-o nebuloasă pe care (aproape) nimeni nu e-n stare să o deslușească. Să ne înțelegem! Nu sunt un dușman al pluralismului — politic sau organizațional —, dar mi se pare straniu îndeosebi faptul că majoritatea covârșitoare a tehnocraților ce ne sunt vârâți pe gât vin tocmai din partide și din organizațiile neguvernamentale. Mai toți aceștia sunt forțat aureolați și, în felul acesta, înnobilați cu tot felul de pretinse merite și reușite, încât aproape că ți-ar părea rău de ei dacă ar fi lăsați de pripas, fără vreo funcție sau vreo demnitate publică. Ulterior, după câteva gafe — mai mult sau mai puțin dramatice —, majoritatea specialiștilor cărora, nu cu mult timp în urmă, le fusese pusă pe umeri mantia de purpură a priceperii absolute ajunge să fie aruncată între colții sfâșietori ai oprobiului public. Ca prin farmec, fosta mare nădejde, culeasă dintr-un partid sau altul ori din cine știe ce obscur ONG este pusă în fața unei crude (auto)realități. Individului pe umerii căruia, până mai ieri, nația își pusese toată nădejdea, azi îi lipsește, după caz, o diplomă convingătoare, studiile menționate în cv-ul mincinos, doctoratul pe care nimeni nu-l mai poate găsi și, până la urmă, cam tot ceea ce ar susține competența impostorului. Pentru că, în realitate, mai toți experții aceștia scoși — ca iepurele din jobenul scamatorului — de prin partide și organizații civice n-au învățat carte adevărată niciodată.

În contextul discuțiilor cu, între timp, fostul ministru al Apărării Naționale — incapabil să obțină, la timp și într-o manieră convingătoare, o diplomă de licență, dar foarte imaginativ în colorarea propriului cv — cineva mi-a spus că, totuși, dl I. Moșteanu a intrat la Politehnică într-o vreme în care admiterea la o astfel de universitate era foarte dificilă, iar această împrejurare ar dovedi faptul că personajul ar fi avut, illo tempore, matematica și fizica la degetul mic. M-a pufnit râsul! Cunosc o grămadă de oameni — unii dintre ei chiar foarte isteți — care au început tot felul de lucruri (două-trei facultăți sau unul-două doctorate), însă nu au terminat, respectiv nu au finalizat niciun proiect academic din cele de care, la un moment dat, s-au apucat. Profesorii mei — de la Timișoara și de la Cluj — m-au învățat că tocmai în astfel de oameni nu ar trebui să ai prea mare încredere. Delăsarea lor îmbracă forma unei slăbiciuni care pur și simplu îi face incapabili să-i organizeze pe și să decidă pentru alții. Nu vreau să fiu prea răutăcios. Dar am oroare de cei care, fără o calificare atestată de vreo diplomă onorabil obținută, vor să-i învețe pe cei cu studiile încheiate cum să-și facă profesia; după cum la fel de detestabili mi se par cei care, nefiind căsătoriți și/sau neavând copii, țin să le spună altora cum să-și mențină ori să-și salveze căsniciile (eventual ajunse la un moment de cumpănă) ori cum să-și crească și să-și educe odraslele. Genul acesta de tupeu al celor care se pretind experți nu poate fi altfel tratat decât cu ostilitate. Iar politica ultimilor ani e plină de acești tehno-tupeiști pentru care nu am decât un singur mesaj: măi, băieți (sau măi, fetelor, ca să nu fiu acuzat de incorectitudine politică), n-ar fi mai bine să vă vedeți de treabă? Poate vă luați răgazul să vă termina studiile, iar mai apoi să și munciți pe undeva, dacă se poate, în domeniul pentru care pretindeți că v-ați pregătit. Și poate ne lăsați pe noi, ăștia care ne-am terminat școala — când și cum trebuie! — să ne vedem de viață și, poate, să ne ocupăm de conducerea acestei țări. Nu de alta, dar de randamentele voastre manageriale — la fel de mici ca numărul anilor de școală pe care, în realitate, i-ați absolvit — suntem pur și simplu săturați. Poate că un licențiat (serios) în istorie, în litere, în sociologie, în economie, în medicină, în filosofie sau în științe inginerești — fără carnet de partid sau legitimație de activist civic — o nimerește mai bine. Pentru că, din nefericire pentru noi toți, voi, specialiștii lu’ pește prăjit, cu școală puțină și tupeu cât încape, ați cam tot ratat-o.