Peste nicio lună de zile, România va avea o nouă majoritate parlamentară și, implicit, un nou guvern. Practic, alegerile de pe 11 decembrie capătă, cu fiecare zi care se scurge, o miză tot mai mare, câtă vreme dinamica evoluțiilor politice internaționale devine, la rândul ei, tot mai puțin predictibilă. După deznodământul recentelor alegeri prezidențiale din Statele Unite ale Americii, unde imprevizibilul, atât ca bussinesman, cât mai ales ca om politic, Donald Trump a devenit președinte, nimeni nu mai poate spune limpede, la această oră, cum va arăta lumea în perioada de timp imediat următoare. La fel, schimbări importante, care aduc cu ele alte elemente de incertitudine, s-au produs zilele trecute în imediata apropiere a României.
Astfel, în Republica Moldova a câștigat președinția Igor Dodon, un politician despre care toată suflarea din Basarabia afirmă că este cu certitudine un apropiat al Moscovei. La sud de Dunăre, în altă țară vecină cu noi, președinte a ajuns Rumen Radeev, fost general în Armata Bulgariei și cu simpatii declarate, susține presa de la Sofia, față de aceeași capitală a fostului ,,imperiu sovietic”, anume de Moscova. Prin urmare, fără a avea o confirmare certă și directă, cel puțin deocamdată, devine un fapt că partida pro-occidentală va căpăta tot mai multe fisuri în anii ce vin în zona Europei Centrale și, mai ales, în cea de Est. Ironia situației cu pricina este că nici măcar între țările importante din Vestul Europei nu se mai manifestă prea multă ,,camaraderie” politică și de interese comune, ca altădată!
În contextul dat, ceea ce se va întâmpla în România, după data de 11 decembrie, se arată a fi un joc geostrategic cu miză ridicată pentru noi, în primul rând, dar și pentru viitorul Uniunii Europene. Unde nici până acum, cum aminteam mai sus, armonia şi echilibrul din interiorul acestei enorme construcții politice nu au reprezentat ,,calea regală” unanim proclamată, la începutul anilor 2000. Așa încât, revenind la măruntele, din nefericire, pulsații politice și electorale interne, ceea ce ni se prezintă în debutul actualei campanii electorale e mai degrabă o caricatură de alegeri, în pofida mizelor uriașe ale acestei bătălii pentru putere. Avem, pe de o parte, cele două blocuri politice deja consolidate, PSD-ALDE și posibil UDMR, în zona, teoretic de centru-stânga, respectiv PNL-USR, în zona de centru-dreapta.
Alături de aceste două, să le numim alianțe politice, mai apare, cu ceva șanse de a intra în viitorul Parlament, PMP condus de fostul președinte, Traian Băsescu, care dorește, deși nu o spune răspicat (din motive fie de calcul electoral, fie din rațiuni legate de ,,justiție”) să revină în prim-planul politicii interne, inclusiv din postura de prim-ministru!
Dacă în tabăra coordonată de social-democrați nu avem conturată decât ,,umbra” unor viitori prim-miniștri, în contextul în care liderul de forță al grupării, Liviu Dragnea, a fost deja pus în gardă de președintele Iohannis că nu are nicio șansă să fie nominalizat premier, în cazul obținerii majorității în parlament, dincolo, atât liberalii cât și useriștii s-au agățat cu disperare de imaginea lui Cioloș, ca posibil viitor prim-ministru. Deocamdată, și unii și ceilalți aruncă din sacul peticit al bugetului național promisiuni în cascadă cu tăieri de taxe și cu numeroase alte pomeni electorale. Căci despre decizii limpezi si valide cum ar fi obținerea și apoi cheltuirea judicioasă și transparentă a zecilor de miliarde de euro, care ar trebui să ne parvină de la UE drept fonduri europene nerambursabile, mă tem că nu putem pune vreo bază reală în capacitatea actualei clasei politice, in integrum, în această privință. Pentru că nici politicienii așa-zis de meserie, fie ei pesediști, pedeliști-peneliști, nici tehnocrații grupați acum în USR, nu au reușit mare lucru, cu excepțiile de rigoare, în direcția absorției de fonduri europene.
Dimpotrivă, aș spune, şi unii și ceilalți (mai trist este că actualii membri ai guvernului, format în mare parte din inși școliți tocmai la Bruxelles, au eșuat deplin, la acest capitol!) au vorbit enorm și au făcut foarte puțin în privința eficientizării structurilor administrative și economice ale țării.
Una peste alta, nefericirea acestei națiuni rămâne în continuare aceea de a nu putea alege tranșant între ce e cu adevărat bine și decisiv pentru viitorul ei, fie acesta și imediat, și răul instalat temeinic și insidios în vintrele politicii românești, de mai bine de jumătate de secol și până azi.
Deși – ni se reamintește mereu – între timp comunismul a dispărut de mult, în vreme ce democrația ne zâmbește ,,șăgalnic” o dată la patru ani!